vineri, 14 octombrie 2016

The answer, my friend, is blowin’ in the wind…

Sunt uneori zile aparent monotone, pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…

luni, 10 octombrie 2016

Melancolie de luni (”...de ce tot lucrul are și-un sfârșit?”)

Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.

duminică, 9 octombrie 2016

Ai un vis? Deschide ochii și visează-l!

Îmi răsună în minte întrebarea aceasta cu aer retoric de câteva zile, de când mi-a fost adresată cu o sinceritate dezarmantă, atât de spontană, încât nu am știut ce să răspund. În adâncul tăcerii mele stângace din seara în care întrebarea a fost rostită au început să se agite, pe rând, toate particulele ființei mele. N-am știut ce să răspund pe moment... și nu pentru că nu aș fi avut vreodată vreun vis în care să cred, ci pentru că m-am simțit, deodată, cuprinsă de un fel de teamă pe care timpul și experiențele de viață din ultimii ani mi-au injectat-o abil în suflet... teama de eșec, teama de a nu fi înțeleasă, teama de... nici eu nu știu prea bine de ce. Mi s-au reactivat în sulfet brusc, amintiri de visuri, unele împlinite, altele frânte absurd, cele mai multe risipite stupid în amânări repetate și în scuze pragmatice în al căror refren regăsesc mereu enervanta lipsă a timpului.

sâmbătă, 30 iulie 2016

Ultimul tren către fericire...

Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine. Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată. Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, în mine și în afară, decât prin gesturi simple și prin reacții spontane... iar cuvintele nu sunt, n-au cum să fie niciodată spontane decât iluzoriu, pentru că, inevitabil, înainte să plonjeze în lume, se strecoară abil prin filtrul rațiunii. Scuze inutile, inventate adhoc de aceeași rațiune al cărei orgoliu nu suportă să se lase copleșit de modulațiile haotice ale sufletului. Un lucru e clar... îmi lipsea acest popas în mine însămi. Dar poate că așa a trebuit  se petreacă el, după ani de zbucium, concentrați în aceste ultime luni într-un fel de probă de foc contra cronometru, într-o combinație bizară de pragmatism și trăire intensă a unor clipe căutate inconștient de-a lungul anilor și înghesuite acum, deodată, în zile și nopți fără sfârșit. 

miercuri, 2 martie 2016

Deliciul unei după-amieze de luni – Pâine cu maia de la Andreea

Mi-am propus, printre altele, ca anul acesta să cunosc oameni frumoși... pe unii îi știu deja și îmi doresc să îi redescopăr, pe alții sunt convinsă că încă nu i-am întâlnit. Andreea face parte din prima categorie. Iar povestea ei, a pasiunii pe care o pune în minunile pe care le face în bucătăria impecabilă din apartamentul ei cochet mi-a umplut sufletul de bucurie la începutul unei săptămâni care nu se anunța prea promițătoare în ceea ce privește dorința mea de a descoperi oameni...

miercuri, 24 februarie 2016

De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină.