Magie (neagră?!) în bucătărie

Carevasăzică (ştiu, sună barbar, dar există în DOOM 2) s-a hotărât: petrecem revelionul la Sister, în varinată restrânsă, dar îmbunătăţită faţă de anul trecut. Ilinca şi Tudor vor suplini cu siguranţă prezenţa oricăror alte persoane pe care ni le-am fi dorit (sau nu) alături. Şi pentru că tot este un revelion de compromis, am împărţit sarcinile culinare (singurele existente, de altfel) în mod echitabil. Mai exact, m-am oferit să fac un tort şi să mă alint cu nişte ciuperci cu maionează şi ouă umplute. De acord, nici unele nici celelalte nu sunt cine ştie ce delicatese, dar sunt mâncăruri pe care nu le fac în fiecare zi, aşa că hai să le considerăm măcar festive, de dragul ocaziei în sine. Buuun! Până aici toate bune şi frumoase. Ziua a început normal, într-o rutină mai degrabă plăcută decât monotonă, care s-a instalat de câteva zile încoace, de când nu îmi mai dau seama excat în ce zi a săptămânii suntem. Singurul lucru anormal (cu toate că, dacă ne raportăm la ideea de repetabilitate s-ar putea să devină în curând o banalitate) a fost faptul că mi-am scrântit din nou degetul mic de la piciorul drept, după un impact nedorit, dar puternic cu tocul uşii de la dormitor. Ţinând cont că asta s-a întâmplat la nici o lună după ce, în urma unui accident similar, am ajuns la urgenţe cu suspiciuni de fractură, aş tinde să cred că nici măcar acest lucru nu e chiar ieşit din comun. A... am uitat să povestesc pe aici odiseea mea la Spitalul de urgenţe. Este o temă asupra căreia voi reveni într-o altă intervenţie virtuală, aşa cum, de altfel, am promis cuiva. Pentru moment să ne întoarcem în bucătărie...

Aşadar, cu piciorul în pioneze, dar plină de elan, mi-am început misiunea culinară, gândindu-mă că e mai comod să-mi petrec penultima zi a anului în bucătărie decât ultima. Şi asta împotriva oricăror remarci binevoitoare (a se citi cârcoteli) pe are le auzeam din sufragerie. Recunosc, bucătăria nu este punctul meu forte. Gătitul nu mă pasionează în mod deosebit, dar sunt conştientă că fără o hrană cât de cât sănătoasă trupul are de suferit, aşa că petrec timp în bucătărie atât cât este nevoie. Uneori mă mai chinuie talentul, dar mă lasă repede în pace, aşa că îmi cunosc limitele în domeniu. Ceea e am promis că gătesc pentru revelion nu e ceva ieşit din comun şi, în plus, sunt feluri pe care le-am mai gătit în trecut. Altfel spus, merg la sigur. Ei, aş! Viaţa este imprevizibilă, chiar şi în bucătărie. Nu ştiu dacă cineva mi-a pus gând rău sau pur şi simplu azi nu a fost ziua mea de Masterchef, dar aventura mea în bucătărie s-a transformat într-un colaj de scene tragicomice, care a culminat cu scoaterea tăvii cu mere coapte din cuptor, care a ţinut neapărat să-mi confirme una dintre legile lui Murphy, şi anume că atunci când un vas îţi scapă din mâini, va cădea musai cu gura în jos şi neapărat pe un covor că deh, doar de aia ne-am pus gresie în bucătărie, ca s-o acoperim cu covorul. Şi ca să se asorteze piciorul drept învineţit dimineaţă cu mâna dreaptă, m-am procopsit cu o arsură de toată frumuseţea. A urmat o maioneză tăiată şi un praf de piper scăpat peste umplutura pentru ouă. Ce mai lipsea? Hmmm... poate o frişcă tăiată. Dar nu, se pare că totuşi cineva acolo în împărăţia bucatelor alese (dacă o fi existând un astfel de tărâm) totuşi mă iubeşte – frişca a ieşit perfect (atât cât poate fi perfect ceva ce a ieşit din mâinile mele de bucătar neprofesionist), aşa că m-am încăpăţânat să repar şi celelalte boacăne. Zis şi făcut. Altă margarină, alt zahăr, alte fructe, altă distracţie... acelaşi miros plăcut de mere coapte şi de data asta fără margarină topită pe covor şi fără artă inedită în carne vie. O lămâie uitată prin coşul cu fructe a salvat maioneza. E drept că a ieşit cam acrişoară, dar e comestibilă şi în plus ne vom lăuda că am reinventat (bag de seamă că acesta este un verb la modă) ciupercile cu maioneză – se vor numi champignons aux citrons pe pat de maioneză sau mai degrabă champignons aux mayonnaise pe pat de lămâie, încă nu m-am decis, dar, în orice caz, chestia asta cu patul ştiu că e foarte la modă în bucătărie (cu toate că eu trăiam cu impresia că patul are legătură mai degrabă cu dormitorul, dar parcă mai poţi înţelege ceva de când cu reconversiile astea de tip fiţo-mondenităţi. Umplutura pentru ouă am dres-o cu puţin muştar şi ceva maioneză salvată, aşa că ouăle se vor numi ouă picante pe pat de... hmmm n-avem pat pentru ouă, dar se rezolvă mâine cu nişte caşcaval ras fin. Eh o să fie mai rustic aşa, dar se ştie că dormitul în fân poate fi chiar romantic uneori. Deci să le spunem ouă picante în cuib de caşcaval. Pfff! Mai mai că încep să sune apetisant, nu-i aşa? Important este că am scos-o cumva la capăt. Desigur, noaptea e încă lungă şi nu ştiu ce surprize îmi va mai oferi ornarea aleselor bucate. O pauză este totuşi binevenită şi un pahar de vin roşu îmi va da cu siguranţă idei pentru decorurile culinare care vor condimenta (la propriu şi la figurat) revelionul din acest an. Trecând peste ghinionul care m-a pândit în seara asta în tot ce mi-am propus să fac în bucătărie, am ajuns la concluzia că puţină magie poate da acel ceva care ne face să tresărim de bucurie simplă, unui fapt banal... chiar dacă acesta este sinonim cu o lămâie ce repara o maioneza tăiată.

PS: Rândurile de faţă au fost scrise târziu în noapte, înainte ca opera mea culinară să fie desăvârşită. Se cuvine, aşadar, să precizez că sub impulsul inspiraţiei de moment şi al pericolului iminent de a-mi da pe răzătoare degetele, cuibul de caşcaval a devenit o... pilotă de caşcaval, ca să păstrăm amestecul dormitorului în bucătărie. Să sperăm că cei ce vor avea curaj să facă faţă provocării mele culinare în această seară vor supravieţui sau chiar, de ce nu, vor avea noroc în 2013 (că tot veni vorba de magie).

Şi apropo de 2013... Celor care, din întâmplare sau nu, au poposit pe aici din când în când, dar şi celor care habar nu au încă de existenţa acestui spaţiu virtual eteric căruia încerc să-i împrumut din când în când o parte din trăirile mele, le urez un An Nou frumos, plin de clipe minunate. La mulţi ani!

Operă de artă... culinară

Exerciţiu stilistico-gustativ

The Masterpiece

Cel mai fericit Crăciun

Gata, a trecut... S-au împrăştiat cu toţii pe la casele lor, jucăriile din cutiile frumos ambalate au împrospătat decorul camerelor care aveau parcă nevoie de un suflu nou, colindele nu se mai aud decât în ecou, afară e un soare primăvăratic care alungă orice urmă de posibilă nostalgie... Doar bradul care stăpâneşte maiestuos sufrageria păstrează încă vie prezenţa Crăciunului de poveste pe care l-am trăit în acest an. Nu-l voi povesti, pentru că nu sunt prea multe de povestit şi pentru că, de fapt, nu este nimic ieşit din comun, care ar putea stârni curiozitatea cuiva, cel puţin nu în felul în care o fac poveştile senzaţionale, pline de suspans şi cu final mai mult sau mai puţin previzibil. În mod paradoxal, Crăciunul din acest an a fost de poveste pentru că a fost extrem de simplu. Şi-n simplitatea aceasta liniştitoare, am avut timp să mă bucur în tihnă de fiecare detaliu care mi s-a întipărit în minte. De la cumpărături, pe care nu le-am mai făcut în goană, ca în alţi ani, la bucuria lui Tudor, care a trăit intens fiecare clipă a primului său Crăciun...

Acum, când îmi savurez în linişte cafeaua pe canapeaua din sufragerie, îmi derulez în minte, ca într-o sală de cinema, imagini pe care le păstrez pentru anii ce vor veni negreşit cu amintiri care se vor vrea depănate lângă alţi brazi. Fiecare imagine e ca o fotografie suspendată în eter, care-şi aşteaptă cuminte locul într-un album imaginar. Îmi trec haotic prin faţa ochilor... Tudor cu mânuţele afundate în cutia cu globuri, Elisa punând îngerul în vârful bradului, Ilinca privin curioasă albinuţa roz, masa de Crăciun întinsă în mijlocul sufrageriei, Elisa şi Tudor abia treziţi din somn, pozând cu căciuliţe roşii lângă brad, fotoliile însufleţite de aceleaşi căciuliţe de Moş Crăciun, bunici zâmbitori sorbind cu privirea poze dintr-un album, apoi Elisa şi Tudor sub brad desfăcând cutiile roşii, Dragoş citind mesajul de la Moş Crăciun, tata ciocnind în glumă un pahar de vin cu personaje din televizor, mama agitându-se ca de obicei prin bucătărie, Sister privindu-o cu duioşie pe Ilinca, Dinu fascinat de progresele lui Tudor, proiectate în minte în evoluţia Ilincăi, eu... eu fericită şi atât. Amestecul acesta de imagini candide a împrăştiat în toată casa un fel de linişte blândă, împodobită cu râsete de copii. Şi dincolo de semnificaţia religioasă a sărbătorii, în care fiecare este liber să creadă sau nu, dincolo de nebunia asta negustorească ce pare să-i ştirbească frumuseţea dacă eşti suficient de copleşit de rutină încât să te laşi prins în mrejele ei, dincolo de obiceiuri perimate şi de tradiţii mai mult sau mai puţin inventate... liniştea aceasta blândă care mi s-a cuibărit în suflet din seara ajunului este sinonimă, cred, cu ceea ce toată lumea numeşte spiritul Crăciunului. E liniştea pe care mi-am dorit-o de atâţia ani încoace, liniştea aceea tandră pe care am pierdut-o pe undeva prin goana mea după fericire, sperând, fără să ştiu, că într-o zi o voi regăsi cumva.

Fericirea e atât de greu de prins în definiţii... şi totuşi, nouă oamenilor ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi... fără ca aceasta să însemne neapărat că suntem fiinţe primare, a căror fericire este generată instinctual. În drumul complicat pe care ni-l croim prin viaţă cum vrem sau cum îi lăsăm pe alţii să ne dicteze, avem nevoie din când în când de clipe în care să ne oprim pur şi simplu şi să ne bucurăm de simplitatea liniştii din jur, de clipe în care să-i privim pe cei dragi şi să ne bucurăm că ne sunt alături, de clipe în care să fim fericiţi... pur şi simplu. Nu ştiu dacă aceasta are sau nu legătură cu Crăciunul în sine, dar dacă are şi dacă există vreo ierarhie a momentelor fericite ce pot fi trăite într-o viaţă de om, atunci, da, în acest an am trăit cel mai fericit Crăciun.

La mulţi ani, TATA!

O altă zi de decembrie... cu zăpadă şi cu ger încercând să-şi compenseze lipsa de dinainte de Crăciun din ultimii ani. Noaptea trecută aşteptam să se scurgă minutele în liniştea întunecată, cu un scop atât de pragmatic, încât sufletului meu aproape că i se face milă de bietul creier prins în mrejele consumerismului (nici măcar nu ştiu dacă există un astfel de cuvânt barbar, dar, oricum, ilustrează perfect ideea în sine). Pe scurt, aşteptam să treacă de ora 24:00, ca să se activeze pe un site o ofertă limitată, cu o reducere de 10 euro la un telefon mobil, despre care ştiam din cursul zilei. Ştiu, sună stupid, însă cu 10 euro rămaşi în buzunar poţi face destule lucruri. În fine... cam asta era ideea. În timp ce aşteptam să se activeze oferta, pe contul de Facebook, pe care din comoditate îl ţin tot timpul activ, mi-a apărut o avertizare legată de aniversările zilei. Trei dintre prietenii de pe Facebook îşi aniversează ziua de naştere pe 15 decembrie. Printre ei... TATA. M-a amuzat ideea în sine – aniversarea tatei, menţionată pe Facebook... Da, tata are un cont pe Facebook, nu e mare scofală, (aproape) toată lumea are, aşa că, de ce nu... Ciudat este că până în clipa aceea nu-mi amintisem de ziua lui de naştere. Adică ştiam că e pe 15 decembrie, discutasem cu Sister detalii despre cadou, însă atunci, în clipele acelea în care s-a schimbat data din calendar eram cu gândul în altă parte. Şi mi s-a părut atât de straniu şi de lipsit de originalitate ca un monitor de laptop să-mi împrospăteze memoria. Am trecut însă rapid peste astfel de gânduri, de altfel inutile. Am avut impulsul să-i las tatei un mesaj pe Facebook, însă mi s-a părut la fel de inutil. M-am simţit deodată ruşinată (da, cred că acesta e sentimentul) din cauza tuturor mesajelor cu urări pe care le-am lăsat pe Facebook multor oameni pe care-i cunosc. Adică... de ce nu am dat un telefon? Chiar atât de halucinant să fie oare efectul mediului virtual asupra sufletului? Cine o mai fi ştiind şi asta... Nu, nu i-am lăsat tatei niciun mesaj pe Facebook. Aveam sentimentul că ar fi fost un fel de sacrilegiu. Nu ştiu exact din ce cauză, însă aşa am simţit în momentul acela. Mi-am propus să-l sun la prima oră a dimineţii şi să-i fac urările cuvenite.

Dimineaţa m-am luat cu treburi, iar când mi-am amintit din nou de tata, se făcuse deja amiază. M-a încercat din nou acelaşi sentiment care mă bântuise cu ore în urmă. Nu prea am înţeles de ce. În fond, în fiecare an e la fel... îl sun, îi urez La mulţi ani!, glumim, el îmi spune din nou că e bătrân, eu îl contrazic şi îi spun să nu se mai lamenteze şi astfel se scurge încet dar sigur timpul, marele Timp... Aş fi vrut să fie altfel acum. Nu ştiu de ce. Mi-am amintit deodată că tata m-a rugat de atâtea ori să-mi pun un webcam ca să-l vadă mai des pe Tudor. I-am spus mereu că nu am timp să mă joc la laptop şi că o să-i îndeplinesc dorinţa. Au trecut mai bine de trei luni şi nu am făcut-o, cu toate că Sister mi-a adus un webcam, cu toate că aş putea găsi timp, cu toate că... Am luat camera, am conectat-o, am deschis messengerul, am dat de câteva ori next şi gata. Nu a durat mai mult de un minut. I-am cântat cu toţii La mulţi ani! tatei, care era acolo aşteptându-ne parcă de când lumea. I-am citit fericirea pe chip şi mi s-a pus un nod în gât în clipa în care am realizat că, dintr-o comoditate absurdă, i-am refuzat atâta timp o dorinţă simplă şi atât de firească pentru un bunic de a-şi vedea nepoţii ce-i sunt atât de dragi. Din nou acelaşi sentiment incomod care mă bântuise noaptea... I-am urat tatei La mulţi ani!, am glumit, dar de data asta nu mi-a mai spus că este bătrân. Probabil a uitat, pentru că a preferat să se bucure că-i vede pe Tudor şi pe Elisa. Sau poate că nu a mai vrut să-mi spună...

Sub o formă sau alta toată după-amiaza mi-a revenit constant în minte chipul tatei. Cu vreo jumătate de oră în urmă am deschis laptopul. Nu mai ştiu nici eu din ce motiv. Am intrat pe Facebook, dintr-un reflex de care mi-aş dori să scap cât de curând. Am intrat pe pagina tatei, din curiozitate. Avea acolo o mulţime de urări de la persoane pe care nu le cunosc. Unora le şi răspunsese cu câte un Mulţumesc!, cele mai multe rămăseseră însă fără ecou. Nu ştiu de ce, dar în clipa aceea m-am simţit ciudat de bine că nu i-am scris nimic tatei pe Facebook. Explicaţia logică a acestui sentiment rămâne un mare mister pentru mine. Şi totuşi aş fi vrut să-i mai spun ceva tatei. Aş fi vrut să-i spun că mă întristează cumplit când îmi spune că este bătrân, că pentru mine este veşnic tânăr, că sunt mândră că-mi este părinte şi că mi se face uneori dor de zilele în care purtam discuţii interminabile pe teme savante, de partidele de Scrabble, de arcurile cu săgeţi, de clătitele întoarse cu stângăcie, spre disperarea mamei... Şi aş mai fi vrut să-i spun că-mi pare rău pentru nenorocita aia de cameră web, pe care se pusese praful...

Mi s-a pus din nou acelaşi nod în gât, pe care ştiu foarte bine de unde-l moştenesc. Aşa că, fără să devin patetică şi păstrând ceea ce este de păstrat în afara mediului virtual, îţi spun încă o dată, acum, cu câteva minute înainte ca ziua să se încheie: La mulţi ani, TATA!

Prima zăpadă... altfel...

Îmi era dor de ea. Nu la fel de mult ca în alţi ani, dar îmi era dor. Simţeam, undeva în adâncul fiinţei, că liniştea va veni odată cu ea, că sufletu-mi învăluit în alb va regăsi acel ceva pe care nu reuşesc să mi-l numesc, dar pe care ştiu că-l pierd cu fiecare zi care se scurge în neant. Mi-am spus într-una din zilele trecute că vreau să ningă. De fapt... voiam doar o schimbare de anotimp sau de altceva, ceva care să rupă monotonia caldă a ultimelor săptămâni. Nici nu mai ştiu exact ce voiam şi poate că nici nu mai are importanţă...

Cu o seară înainte mi se păruse că ninge. Goneam spre casă, pe strada pustie, dar îmi plăcea să cred că nu am o destinaţie anume, că mă pierd pur şi simplu în noapte, fie şi pentru câteva minute. De fapt ploua într-un fel bizar, cu stropi mari care nu se hotărau încă dacă să se metamorfozeze sau nu. Se izbeau de parbriz ca şi cum ţineau neapărat să-mi facă în ciudă. Ştiam că metamorfoza avea să se producă peste noapte şi că aveam s-o ratez. Mi-am amintit brusc de o dimineaţă trecută de decembrie, când fusesem părtaşă la uvertura anotimpului alb, începută haotic cu aceiaşi stropi imenşi care se transformau sub ochii mei în fulgi, în timp ce urcam Copoul şi-n toată fiinţa îmi răsuna un singur gând - Ningeeeee!!! Era altfel... Melodia care începuse între timp la radio, m-a dus într-o altă iarnă îngheţată... Mi-am amintit involuntar de o fiinţă blândă, care s-a stins în iarna aceea, apoi de alte ierni ale copilăriei, rătăcite pe undeva prin memorie. Contrar obişnuinţei pe care mi-am creat-o în timp, n-am prelungit agonia dincolo de minutele care mă despărţeau de revenirea în spaţiul cotidian. Pentru prima oară, după mult timp, nu m-am lăsat copleşită de melancolie. Am revenit în prezent atât de firesc, ca şi cum nimic din tot ce-mi trecuse prin minte nu se întâmplase vreodată.

Am adormit greu, cu gândul la iarnă. Ştiam că a doua zi dimineaţă avea să fie totul alb. Ştiam... pur şi simplu... la fel cum ştiam că iarna aceasta nu va mai fi la fel. Uitasem însă cât de frumoase sunt lucrurile simple. Noroc că are cine să-mi amintească... M-a trezit Elisa, cu bucuria pe care numai copiii ştiu s-o exprime atât de firesc – Mamaaaa, a nins!!! I-am zâmbit tandru, cu ochii încă grei de somn – Ştiu că a nins... Întrebarea ei m-a trezit brusc – De unde ştii, că doar n-ai dormit afară... Chiar aşa, de unde ştiam? Am izbucnit amândouă în râs şi am rămas pentru câteva secunde cu ochii lipiţi de ferestrele mari prin care inunda  lumină diafană.

Când s-a trezit Tudor, era deja lumină de-a binelea. L-am luat instinctiv în braţe şi l-am dus la fereastră. Aveam nevoie de încă o reacţie spontană de copil, care să-mi amintească de ce mi-am dorit să ningă. A făcut nişte ochi mari, m-a privit cam nedumerit şi a întins degeţelele spre fereastră – Aaaaaa!!! A lovit de câteva ori geamul cu mânuţele, apoi a izbucnit în râs şi a început să mă pupe pe obraji. Ne-am plimbat aşa, îmbrăţişaţi copilăreşte, pe la toate ferestrele. M-a cuprins deodată o bucurie nouă, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată zăpada... altfel...

Printre crengile albe se mai zăreau însă câteva pete galbene, rămăşite ale unei toamne târzii, care-mi aminteau că ochiul meu de adult maturizat forţat este condamnat să observe mereu detalii inutile ce deformează micile bucurii ale lucrurilor simple. 

Suspendată între anotimpuri

Mi-e dor uneori de vară... Un dor nebun pe care nu-l pot explica în cuvinte prea multe, dar care-mi umple fiecare atom din corp şi care-mi pictează sufletul în culori străvezii, de mare mirosind a ploaie. Alteori mi-e dor de toamnă. Simt frunze imaginare umplându-mi palmele goale şi alunecându-mi necontenit printre degete, într-o mişcare grăbită şi nestatornică. Îmi lipseşte uneori mirosul de verde crud şi nebunia mugurilor ce stau să plesnească şi-n fiecare an aştept zăpada cu nerăbdarea unui copil care nu-şi găseşte astâmpăr la gândul că i se vor topi pe pleoape fărâme de cer.

Am ascuns în fiecare anotimp atâtea clipe magice urzite-n poveşti scrise pe pagini imaginare, încât uneori nu mă pot hotărî pe care dintre ele s-o recitesc. Dau mereu paginile rapid şi mă opresc doar atunci când îmi obosesc degetele iluzorii pe litere scrijelite mai adânc în file de suflet. Atunci mă cuprinde o teamă inexplicabilă de mine însămi; o convertesc în tăceri de-o clipă în care-mi azvârl toate regretele pe care ar fi trebuit să le trăiesc cândva. Mi se face mereu brusc dor de alt anotimp în care fug fără să pun niciun semn de carte acolo unde am poposit. Şi alerg, alerg dintr-un anotimp în altul, lăsându-mă copleşită de farmecul diafan al începuturilor şi refuzând cu încăpăţânare finalurile. Întotdeauna mi se face dor de alt anotimp înainte ca cel în care se întâmplă să fiu să se apropie de sfârşit. E ca şi cum m-aş strecura pe furiş dintr-o încăpere în alta, pe un culoar circular, într-un itinerar continuu printre amintiri pierdute în spirala timpului.

Veri minunate, toamne pustii, primăveri cu parfum de liliac, ierni ale vrajbei, veri cu ploi calde şi nopţi interminabile, toamne cu fluturi, ierni de poveste... – toate se contopesc într-un singur şi etern anotimp al fiinţei mele, prin care trec continuu, scrijelind mereu alte şi alte poveşti (pagini pentru anii ce vor veni negreşit) fără să-mi pese că uneori îmi plagiez trecutul.  Încerc câteodată să mă agăţ de un anotimp sau de altul. Nu-mi reuşesc. N-apuc niciodată să-mi dau seama care e anotimpul meu preferat. Probabil că e nevoie de ceva antrenament şi pentru o ispravă ca asta. Alerg mereu printre ele şi simt că nu mă pot opri. E ca şi cum sufletul mi-e ascuns mereu undeva între anotimpuri, balansându-se cu agilitatea unui acrobat care merge pe sârmă fără să se gândească vreo clipă că şi-ar putea pierde echilibrul. Nu mai caut răspunsuri. Mi-e bine aşa, permanent suspendată între anotimpuri. Şi-n clipa asta ştiu doar că... vreau să ningă.

Reîntâlnire cu mine însămi

De câteva zile trăiesc un sentiment bulversant chiar şi pentru fiinţa temperamentală din mine – amestec de plenitudine şi de angoasă cotidiană, de fericire  înţeleaptă şi de dorinţă de eliberare din mine însămi. Dacă nu ar exista precedente, l-aş numi bizar, însă... Nu, nu încerc să scriu un discurs despre unicitatea eului şi nici să fac o şedinţă de autoterapie scripturală. Colţul din dreapta al monitorului îmi arată că nu este timp pentru divagaţii inutile, nici măcar într-o astfel de noapte ce stă sub semnul insomiei. Aceasta nu mă opreşte totuşi să-mi îngădui un moment de revelaţie.

Cu câteva luni în urmă, când am văzut prin oraş afişele ce anunţau redeschiderea Teatrului Naţional, am simţit un fel de extaz interior, pe care doar copiii îl pot pricepe cu adevărat. Îmi era dor de sala de poveste, în care am avut norocul să-mi pierd paşii seri de-a rândul cu ani în urmă, pe vremea când încă visam necontrolat. Mi-am promis că nu voi rata reîntâlnirea cu teatrul în spaţiul său sacru. E drept că în toţi aceşti ani am văzut spectacole în celelalte locaţii din oraş, unele emoţionante, altele despre care abia dacă-mi amintesc, însă îmi era dor să-mi las simţurile subjugate de eleganţa catifelei purpurii şi de strălucirea decorului, cu toate că barocul nu mă caracterizează întotdeauna. Promisiunea a alunecat însă undeva adânc în suflet, odată cu toamna asta de ispravă, care mi-a înflorit toate nostalgiile de odinioară. Cel puţin aşa îmi place să cred. În realitate, timpul, da, marele Timp, nu mi-a îngăduit în toate aceste săptămâni de când s-a redeschis Teatrul Naţional să mă bucur de splendoarea care s-a lăsat atât de mult aşteptată. Nu caut scuze, e purul adevăr. N-am timp, dar cine are...? Esenţial este că, în cele din urmă, am regăsit bucuria de odinioară. Şi nu oricum, ci printr-un mijlocitor cu totul special. 

Miercurea trecută am văzut-o pentru prima dată pe scenă pe Maia Morgenstern. Recunosc, înainte de începerea piesei, n-am acordat prea multă importanţă nici măcar detaliilor importante. Poate părea uşor ipocrită această mărturisire, ştiu... Adevărul este că m-am bucurat atât de mult că merg din nou la teatru, încât chiar nu conta ce urma să văd pe scenă. Când am primit invitaţia de la buna mea prietenă, am acceptat fără să-mi pese ce şi cum. De obicei sunt selectivă şi nu din snobism, ci din acelaşi considerent temporal care mă face să pun mereu în balanţă adevărata valoare a unui lucru sau altul cu greutatea sa măsurată în minute. De data asta însă, evadarea în teatru a fost din start nepreţuită, aşa încât da, spre ruşinea intelectualului din mine, m-am trezit cufundată în catifeaua scaunului purpuriu fără să am habar la ce piesă venisem. Am aflat rapid – Jubileul, în regia lui Radu Beligan. Mai târziu, am aflat că era vorba despre un text scris de Jean-Marie Chevret şi Michèle Ressi, autori contemporani de care nu auzisem vreodată. Dar acestea sunt deja detalii… să nu ne pierdem în ele. Piesa în sine, deşi nu mă încumet s-o judec, e destul de banală – o actriţă celebră, ajunsă la vârsta senectuţii, se simte părăsită de celebritatea care i-a hrănit orgoliul ani la rând şi este în căutare disperată de publicitate. Obţine o apariţie nesperată la o emisiune televizată cu audienţă mare însă, din nefericire, din cauza unui incident tragi-comic (se blochează pe terasa propriului apartament), nu reuşeşte să mai ajungă la emisiune, petrecându-şi noaptea întreagă pe terasă şi având astfel ocazia să-şi rememoreze trecutul. Personajul trece printr-o gamă de stări variate, de la furie, la disperare, de la calm, la nepăsare, de la deznădejde şi nepuţinţă la pace interioară. Totul este supradimensionat, personajul autoconstruindu-se gradat, în tuşe groase, combinate ingenios cu tuşe fine, de la prima la ultima replică. Nimic altceva decât un monolog siropos despre viaţa divei Amelie, actriţă ajunsă la o vârstă a rememoărilor şi a iluziilor – singurele care îi mai hrănesc foamea de lumina reflectoarelor. Glumiţe reuşite, presărate pe ici pe colo, gustate pe măsură de public (spre surprinderea mea, erau multe scaune goale), într-un text cu filosofie multă şi adesea facilă, servită de către autori la pachet cu un happy end cu iz hollywoodian. Cum spuneam însă… nu piesa în sine e cea care m-a fascinat, ci aceea care i-a dat viaţă – Maia Morgenstern.

Nu o văzusem niciodată înainte, nici pe scenă, nici în vreo altă împrejurare. Am văzut-o sporadic pe la televizor, mai mult în reclame decât în alte contexte. N-am văzut nici Patimile lui Isus, filmul care a iscat atâtea comentarii şi nici vreo piesă televizată. Cu alte cuvinte, nu o cunoşteam pe Maia Morgenstern şi poate că şi acest lucru a contribuit la perplexitatea (în sens pozitiv) care m-a subjugat odată cu vizionarea Jubileului. Maia Morgenstern e genială – orice aş spune în plus, mi se pare inutil. Şi totuşi, o fac, pentru că simt nevoia să eliberez, chiar şi aşa, chinuit, bucuria de a fi cunoscut un mare actor în felul acesta. E o femeie frumoasă, care nu-şi arată vârsta (nici nu ştiu câţi ani are) sau dacă şi-o arată, o face exemplar. Reuşeşte să joace formidabil un rol care nu excelează prin construcţie dramatică, făcând dintr-o piesă şubredă din multe puncte de vedere un monolog frumos, la care îţi este drag să te uiţi şi în care eu, om simplu, fără aere de divă sau de cine ştie ce personaj, m-am regăsit în câteva rânduri cu toată fiinţa mea. Poate că pledoaria mea devine uşor patetică, având în vedere circumstanţele. Am citit mai multe comentarii (probabil mult mai avizate decât ceea ce scriu eu acum), pe marginea piesei, unele laudative, altele tăioase. Nu m-au convins nici unele, nici celelalte. Eu ştiu ce am văzut eu şi asta mi-e de ajuns. Am văzut un om singur, pe o scenă căreia, pentru două ore, i-a împrumutat viaţă, în faţa unei săli pe care mi-ar fi plăcut să o văd arhiplină, dar care, în fond mi-a umplut sufletul, hrănindu-mi ego-ul avid de evadare într-o astfel de fantezie. În viaţă suntem, uneori, simpli spectatori… de cele mai multe ori ne jucăm însă propriul rol, pe o scenă invizibilă, fără să ne pese dacă sala este sau nu plină. O facem oricum, în virtutea unei inerţii care nu are nimic de-a face cu arta. Şi tocmai de aceea avem nevoie poate, din când în când, de astfel de evadări, în care să schimbăm rolurile cu oameni – actori – care ştiu să se prefacă mai bine decât noi şi care ne ajută, fără să ştie, să ne regăsim…

Dacă nu aţi văzut-o încă pe Maia Morgenstern jucând, mergeţi şi o vedeţi! În Jubileul sau în oricare altă piesă… Sunt multe de spus, însă nimic nu egalează sentimentul de a te (re)întâlni cu teatrul. Pentru mine a fost ca o reîntâlnire cu mine însămi. E târziu, foarte târziu… dar, vorba divei Amelie, e şi mâine o zi…

Limba română în variantă „made in China” sau cum i-am cumpărat copilului meu scaun de preşedinte

Recunosc de la bun început că sufăr de anumite obsesii atunci când vine vorba de utilizarea corectă a limbii române, lucru lesne de înţeles, dată fiind natura profesiei mele. Desigur, asta nu-mi dă dreptul să mă iau de oricine face vreo greşeală de exprimare în minunata noastră limbă maternă şi, cu atât mai puţin să am pretenţii stupide de corectitudine lingvistică atunci când vine vorba de vreun prospect sau de vreun manual de utilizare a vreunui produs revoluţionar intrat în circuitul comercial românesc. La urma urmei, pragmatic gândind, importantă este înţelegerea mesajului. Schilodirea limbii, fenomen din ce în ce mai des întâlnit oriunde mi se opreşte privirea, trece de cele mai multe ori neobservată. N-ar fi nici asta o tragedie, n-a murit încă nimeni din cauza unei cratime folosite incorect sau a vreunui barbarism cu pretenţii de neologism, dar nu se ştie niciodată până unde pot merge lucrurile. Cine ştie dacă nu cumva peste vreo câteva secole nu ne vom întoarce (aşa, de dragul exemplificării mitului eternei reîntoarceri) la practici de comunicare ancestrale. Dar să n-o lungesc prea mult cu metaforele, că s-ar putea să-mi sporesc inutil numărul duşmanilor lingvistici şi zău că nu acesta este scopul prezentelor rânduri.

Iată, pe scurt, anecdota... Cu ceva timp în urmă m-am decis să profit de binefacerile inginereşti în materie de recuzită utilă creşterii bebeluşilor. Încă de când s-a năcut, Tudor a fost răsfăţat cu cadouri, care mai de care mai drăgălaşe, unele utile, altele amuzante, altele numai bune de torturat părinţii. Scăunelul de masă fusese promis de mătuşica „preherată”, aşa că nu am lăsat pe nimeni să mai facă vreo altă ofertă. Şi cum în primele luni un astfel de cadou ar fi fost o mobilă inutilă în apartamentul nostru neîncăpător, am amânat momentul achiziţionării lui. Zilele au trecut însă pe nesimţite şi momentul diversificării (iată ce cuvânt minunat...) a readus în discuţie mobila cu pricina, recte cadoul promis. Am pornit aşadar în căutarea scăunelului perfect care, ca orice lucru perfect, nu există. Ştiam de la bun început asta, însă ne-am înarmat cu răbdare. După un lung periplu prin magazine de profil în vederea prospectării pieţei, am ajuns la concluzia că nu meriă totuşi să aruncăm un salariu pe un scaun fiţos care, cel mai probabil, va ajunge în final tot pe post de mobilă ambulantă. Din multitudinea de oferte, care mai de care mai „tunate” şi mai sofisticate, am ales, aşadar, un model care ni s-a părut cât de cât apropiat de scopul pentru care fusese proiectat şi al cărui preţ nu sfida încă bunul simţ. Vânzătoarea ne-a explicat toate manevrele necesare plierii şi reglării dimensiunilor, ba chiar ne-a făcut şi o demonstraţie practică. Nu erau prea multe butoane, însă erau suficient de multe ca să-mi încarc inutil memoria, aşa că am întrebat politicos: Are şi instrucţiuni de utilizare în limba română?. Doamna îmi răspunde binevoitoare: A, da, are, dar nu vă folosesc la nimic alea... Ei aş, îmi spun în gând, cum să nu-mi folosească? Te pomeneşti că oi fi uitat să citesc în limba română. Am luat instrucţiunile, cu intenţia măreaţă de a le studia pe îndelete acasă. Toată lumea era mulţumită – oamenii îşi vânduseră produsul, mătuşa scăpase de grija cadoului, Tudor avea jucărie nouă, iar eu... eu avea să mă procopsesc cu cea mai hilară experienţă lingvistică din câte mi-a fost dat să întâlnesc până acum. Şi aici începe aventura...

Ajunşi acasă, ne-am grăbit să testăm „giucăreaua”. Şi cum mă încăpăţânasem să nu-mi irosesc neuronii reţinând explicaţiile vânzătoarei, am căutat prin cutia de ambalaj instrucţiunile de utilizare. Ştia ea doamna ce ştia când îmi spusese că n-o să mă ajute la nimic. Şi eu, care fusesem convinsă că e o insultă involuntară la adresa capacităţii mele de a citi şi de a înţelege un text în limba română... Să n-o mai lungim şi să purcedem la o lectură de-a dreptul captivantă. Dacă vreţi, putem face şi o analiză stilistică, textul se pretează din plin la o abordare avangardistă. Titlul nu e cine ştie ce, însă mi-a sunat cam anapoda: Catedra de utilizare. Utilizatorul manual. Hmmm, o fi vreo inversiune intenţionată, îmi zic. Eh, ce mai contează. Să vedem cum se reglează înălţimea, că în fond asta mă interesa. Mă uit, ca orice om normal, pe schema care indică (sau ar trebui să indice) părţile componente ale produsului. Aşa am aflat că, printre altele scaunul e dotat cu: lapte sticlă titularul, complexul farfuries (mamăăăă, asta suna mai ceva decât complexul lui Oedip), antiblocare bucată, button de pe articulaţii, spate picior, decorativ de argat picioare (ce-o fi însemnând „a arga”?), jos picior, înainte de roată şi alte câteva componente cu rezonanţe care fac să pălească celebrul „gât legău” al celor de la Şcoala Ardeleană. Bun, zic, hai că n-o fi bai, m-oi prinde eu pe parcurs la ce foloseşte butonul de pe articulaţii şi decorativul de argat picioare... Am purces, aşadar, la lectura ineditului prospect, împărţit frumos în trei capitole bine delimitate. Titlul primului dintre ele pare să anticipeze ce va urma: I.Atenţie Probleme. Prima frază, deşi inteligibilă, mă pune pe gânduri: Pentru a se asigura de copii siguranţă, vă rugăm să citiţi cu atenţie instrucţiunile pentru a efectua instalarea şi utilizarea de Dining Catedra. Ei, îmi zic, n-or fi avut bani de traducător şi au apelat la Google translate. Şi citesc aşa vreo cinci – şase rânduri, până dau de următoarea propoziţie: Vă rugăm să nu mai mult decât în loc de luat masa preşedintelui copii. Ei, na! Ce-o mai fi şi asta? Poate vreun mesaj subliminal? Continui lectura cu interes... Peste alte câteva rânduri, rămân perplexă: Când copiii în funcţiile de preşedinte, este necesar să se frână de frână cilindru doi copii în preşedintelui, funcţiile de preşedinte, nu pot fi introduse în sol, pantă. Ce bazaconie o mai fi şi asta? Zău că dacă n-aş avea simţul umorului suficient de dezvolat, aş crede că ăştia au intrat în campanie electorală înaintea OTV-ului. Aşadar, am un scăunel de preşedinte, dotat cu o frână de frână... Aşa că e de la sine înţeles că atunci Când copilul dumneavoastră la redarea în funcţiile de preşedinte, vă rugăm să se adapteze la minim poziţia de preşedinte. Iar În cazul în care preşedintele să loc şi domeniul de aplicare al lumina directă a soarelui, funcţiile de preşedinte, vă rugăm să asiguraţi să se răcească în jos, şi apoi locul în care copilul dumneavoastră în funcţiile de preşedinte. Pare logic, nu? Şi uite aşa, în vreo jumătate de pagină neuronii mei au ajuns într-o avansată stare de ameţeală, încercând să descifreze un text care i-ar face invidioşi pe Tristan Tzara şi pe ai lui urmaşi dadaişti (în cazul în care o mai fi existând vreunul).

Înarmată cu preţioasele atenţionări legate de eventualele probleme ce ar fi putut apărea în timpul „catedrei utilizator”, ca să menţinem stilul avangardist al exprimării, trec la capitolul al doilea (cel care, de fapt, mă interesa), despre instalarea produsului. Prima indicaţie mă lămureşte pe deplin: În acelaşi timp, apăsaţi pe butonul de pe ambele maluri ale articulaţiilor, în final înainte şi după picioare a început să arate locaţia Figura 1 pentru a auzi „Click” (asta-mi place, ghilimelele sunt corect folosite) de sunet, butoane, ferestre de tip pop-up care deschide blocat preşedintelui. Măi, să fie! Deci totul se învârte în jurul preşedintelui! Ăştia fac politică să ştii, îi zic lui Dragoş, care nu-mi înţelege reacţiile până nu-i citesc câteva rânduri din buclucaşul manual de utilizare. Mă străduiesc să descopăr care or fi fiind „malurile”, care par să fie populate de... „căprioare”. Da, da, căprioare: Vă măruntaiele înainte de căprioară picioare, urmat de instalarea piese decorative […]. Nu vă vine să credeţi că e vroba despre căprioare? Foarte rău. Vă spun eu că e vorba despre căprioare... Şi pentru variaţie stilistică este folosit şi un sinonim... Atenţie la cele două ciută picioarele întinse […]. Pffff, simt cum ceaţa mi se aşterne delicat peste circumvoluţiuni. Mă îtreb involuntar dacă mai are sens să mai parcurg şi alt treilea capitol, intitulat cât se poate de logic III.Utilizare. Firesc, după ce am instalat „malurile” şi „căprioarele” şi am reţinut avertismentele referitoare la „preşedinte”, e cazul să trecem la utilizarea efectivă a produsului. Nu de alta, dar o fi având şi termen de expirare, mai ştii... Şi pentru că aşa e frumos, utilizarea este prezentată detaliat, pe două pagini, pentru fiecare element component în parte. Aşa am aflat că pentru folosirea frânelor se va merge în vârful picioarelor până la trecerea de la scormoni sub frânare pentru că această stare de roţi se poate roti în. Cum??? Nu ştiţi ce înseamnă „scormoni”? Ei, poftim ignoranţă!

Fac o ultimă sforţare neuronală şi trec la subcapitolul (da, da există şi subcapitole, ca în orice document respectabil) despre utilizarea centurilor de siguranţă. După atâtea indicaţii preţioase, ca un părinte cuminte şi responsabil ce sunt (asta rămâne de revizuit) vreau să mă asigur că am cumpărat un produs ce prezintă siguranţă pentru al meu copil. Mă lămuresc rapid: Apăsaţi public pentru a purta ambele maluri de protruding buton pentru a deschide publice legătură cu butonul din ţara de origine a copilului dumneavoastră. O, da!!! Precizarea e de bun augur, pentru că în mod sigur, după o astfel de lectură, ajungi să te întrebi care îţi este ţara de origine sau, cel mai probabil să-i trimiţi pe producători cu tot cu prospect la origini (ştim noi care).

Să nu-mi spuneţi că nu aţi înţeles nimic din ce aţi citit până acum, că nu vă cred. În orice caz, vă las deliciul de a descoperi restul indicaţiilor preţioase în fotografiile memorabilului prospect.

Epilog neaşteptat

La vreo câteva zile după inedita experienţă lingvistică, m-am întâlnit în faţa blocului cu una dintre noile mele vecine, o doamnă respectabilă şi foarte drăguţă de altfel. Ne salutăm, îl drăgăleşte câteva secunde pe Tudor care e întotdeauna încântat de astfel de intervenţii spontane ale celor care-i fac complimente, apoi mă întreabă câţi ani are. N-are ani, îi zic, ci doar vreo şapte luni... Doamna rămâne uimită, apoi îmi spune admirativ: Ei doamnă, aşa sunt copiii acum, precoce de tot, dar e bine...e frumos foc şi isteţ. Cine ştie, poate el o fi viitorul preşedinte! Rămân perplexă. Câte şanse erau, ca la scurt timp după ce mi-am strofocat neuronii ca să pricep ce vrea să însemne preşedintele din manualul de utilizare a scaunului devenit între timp jucăria preferată a lui Tudor, cineva să facă o astfel de remarcă? Am izbucnit instantaneu în râs. Carevasăzică (am scris corect, e verificat în DOOM 2), o fi existând vreun sâmbure mistic în toată tevatura asta cu scaunul de masă / preşedinte. Te pomeneşti că am avut în mână vreun text iniţiatic într-ale politichiei şi eu, ignoranta, n-am ştiut să-l descifrez, lăsându-mă copleşită de aparenţa nonsensului lingvistic.

Catedra de utilizare Utilizatorul manual (I)

Catedra de utilizare Utilizatorul manual (II)

Hai, mami, chiar vrei să zâmbesc? Nu vezi că am treabă?

Bine, fie, un zâmbilici pentru tine...

Ce? Sunt murdar? Păi nu ziceai că e scaun de preşedinte?

Hai, gata, că am obosit!

(Activitatea care mă face să cred că totuşi cuvântul "preşedinte" nu e pus întâmplător în prospect...)

Ploaia de frunze şi stelele din perdea

Unul dintre motivele care m-au făcut să-mi doresc din prima clipă să ne mutăm în apartamentul cel nou a fost acela că este la parter. Ştiu, poate părea fără sens, mai ales că, în genere, lumea fuge de parter din varii motive, care mai de care mai pragmatice. De fapt, nici eu nu prea ştiam la momentul respectiv de ce mi-a surâs ideea de a locui la parter, după mai bine de 10 ani de trai la înălţime. Am aflat ieri, într-o clipă sublimă, de repaos involuntar, savurat pe furiş în semiobscuritatea care învăluie sufrageria. Arborii de dincolo de ferestre au început să se mişte într-un balet monoton care a devenit de câteva zile un fel de laitmotiv al dimineţilor mele. O pală de vânt mai vioaie a transformat tabloul într-o autentică feerie autumnală. Zeci de frunze luate prin surprindere s-au legănat haotic prin aer preţ de aproape un minut. Ceaţa lăptoasă, rarefiată pe alocuri într-un mod straniu naşte în fiecare dimineaţă iluzii optice inedite. Mi s-a părut pentru o clipă că plouă cu stropi neobişnuit de mari, ce tăiau de-a curmezişul dârele de fum verzui. M-am oprit brusc din eternul periplu spre bucătărie – da, ploua, dar într-un fel neobişnuit. Ploua o ploaie de frunze ameţite, ce păreau împrăştiate anume ca să-mi însenineze mie ziua, de o mână dibace care jongla undeva acolo sus, deasupra copacilor. A durat doar câteva clipe, prea puţin ca să mă dezmeticesc de-a binelea, suficient însă pentru ca în urmă să rămână covorul multicolor pe care-l pomeneam atât de des în compunerile despre toamnă pe vremea când eram în clasele primare. Pe parcursul zilei au mai urmat câteva reprize, la fel de scurte, de ploaie de frunze. Am tresărit de fiecare dată cu aceeaşi uimire naivă, de om mare care se amăgeşte cu trucuri de copil, ca să păcălească monotonia zilelor din ce în ce mai mohorâte ale unei toamne pe care şi-o imaginase altfel...

Mi-am amintit brusc de culorile toamnei, aruncate peste pădurea de pe deal, de aceeaşi mână dibace. Acolo eram însă prea sus ca să simt pulsul frunzelor căzătoare. Acolo nu vedeam niciodată toamna, de la fereastră, ploaia de frunze. Îmi plăcea totuşi sentimentul acela de libertate pe care mi-l dădea apropierea de cer, chiar dacă, de cele mai multe ori, îmi era frică să privesc în altă direcţie decât în zare. Eram aproape de vânt, aproape de dealuri, aproape de apus şi de răsărit. Îmi închipuiam mereu că universul se vede cel mai bine de acolo şi cele mai simple lucruri le resimţeam ca pe adevărate revelaţii. Mă lăsam cucerită în fiecare noapte de luminiţele din perdea, încercând în zadar să ghicesc care dintre ele erau stelele adevărate. Din când în când mi se face dor de ele... de stele. Aici le văd rar, prin ochiul decupat într-una dintre coroanele copacilor din dreptul camerei Elisei. Prea rar ca să-mi mai fie familiare. În seara asta le-am revăzut însă într-o fotografie dragă...

Zâmbesc, târziu în noapte... Poate că frunzele sunt stelele mele din perdea metamorfozate. Devin uşor patetică, ştiu... Dar cine poate condamna o fiinţă îndrăgostită de-o ploaie de frunze şi oftând de dorul stelelor din perdea?

Stelele din perdea

Toamna... pe deal

Aşteptând o altă ploaie de frunze...

După 20 de ani

A trecut ceva vreme de când nu am mai găsit răgazul să înşir gânduri în fraze alintate pe hârtie virtuală. „N-am găsit” e un fel de a spune... nici măcar nu ştiu dacă am căutat. Pragmatic vorbind, am fost prea ocupată cu despachetatul cutiilor care parcă nu se mai termină. Încă mai găsesc în fiecare zi câte ceva de pus în ordine, câte un obiect rătăcit căruia mă chinui să-i găsesc locul şi care îmi aminteşte că abia m-am mutat în altă casă, pentru că altfel aş avea impresia că stau aici de o viaţă. De fapt, motivul e cu totul altul, prea puţin pragmatic de altfel. Mi-a trebuit ceva timp să-mi obişnuiesc sufletul cu schimbarea asta atât de aşteptată –  un fel de regăsire a unui paradis pierdut demult, într-o altă toamnă, când timpul se scurgea într-un alt ritm, despre a cărui autenticitate nu-mi imaginam atunci că mă voi putea îndoi vreodată...

Iată-mă, aşadar, după aproape 20 de ani, redescoperind Copoul. Oricât de patetic ar suna, pentru mine e un fel de tărâm magic, al întâmplărilor din adolescenţă şi al experienţelor care mi-au dat aripi şi pe care le port cu mine peste tot pe unde mi se rătăcesc paşii. Redescoperirea a început totuşi cu un mic paradox. După ce am aşteptat toată vara să mă plimb prin parc fără să fie nevoie de o oră ca să ajung acolo, acum, când în sfârşit aşteptarea a ajuns la final, mi-au trebuit aproape două săptămâni ca să trec strada şi să îmi las paşii să se piardă pe aleile mărginite de arbori încă verzi. Iar când, într-un final, s-a întâmplat, am realizat că trăiesc de fapt o experienţă nouă, un fel de deja-vu distorsionat, amestec bizar de nostalgie şi de revoltă faţă de trecerea implacabilă a timpului, tulburat de conştientizarea bruscă a faptului că lumea este într-o permanentă schimbare. Succesiunea rapidă a primelor zile petrecute aici mi-a amintit că timpul este relativ şi că însăşi propria percepţie a scurgerii lui suferă transformări inevitabile. Revelaţia a început încă din prima zi de şcoală a Elisei. Am trăit la unison emoţia unui nou început, care pentru mine a însemnat deopotrivă o retrăire intensă a primilor mei paşi în şcoala în care mi-am petrecut adolescenţa. E drept că eu aveam pe atunci câţiva ani în plus, dar judecând după rapiditatea cu care se maturizează azi copiii, diferenţa este aproape insesizabilă. Şi-a îmbrăcat triumfătoare uniforma şi a fost toată numai un zâmbet până aproape de şcoală. Apoi, deodată, pe terenul de sport, în mijlocul mulţimii aceleia gălăgioase i-am simţit în privirea jucăuşă şi în tremurul vocii bătăile inimii. I-am urmărit cu privirea paşii timizi printre ţâncii de clasa a cincea, până când buclele i s-au pierdut în marea sobră de uniforme negre, înviorată de petele multicolore ale nelipsitelor buchete de flori din prima zi de şcoală. Apoi, ca prin minune, o linişte nouă mi s-a aşternut peste sufletul încercat de emoţii matinale. Am simţit mai mult ca până acum că Elisa îmi seamănă mult şi că asta mă va ajuta, poate, să-i înţeleg temerile şi bucuriile, chiar dacă acum mă aflu de cealaltă parte a baricadei şi timpul curge pentru mine altfel decât pentru ea.

La câteva zile distanţă, într-una din dimineţile cu soare încă văratec, am reuşit să mă strecor în parc. Am lăsat baltă dorinţa de a pune cât mai repede totul în ordine pentru că mi-am amintit că toamna este adesea imprevizibilă şi că am toate şansele să-i ratez splendoarea dacă nu îmi fac curaj să trec strada mai repede. M-am plimbat mult în dimineaţa aceea şi-n cele ce i-au urmat, ca şi cum aş fi vrut să recuperez timpul pierdut. M-au năpădit amintirile într-o nostalgie haotică, de care încă n-am reuşit să mă vindec, întreruptă din când în când de chiotele de veselie ale lui Tudor, care e de-a dreptul fascinat de dimineţile petrecute în parc, printre frunzele mişcătoare, sau de replici hilare ale celor din jur, care mă readuc în permanenţă în prezent – un prezent al contrastelor, ce-mi aminteşte din nou de timp şi de trecerea lui necruţătoare. Într-o dimineaţă am auzit involuntar conversaţia grăbită a câtorva adolescenţi care se îndreptau spre foişor, plictisiţi deja de ore încă din prima săpămână de şcoală – Auzi fată, să-mi spună el mie să vin cu sacou şi cu ghiozdan! (el fiind, cum am dedus ulterior, directorul şcolii...) Da’ ce, noi suntem boboci să ne frece atâta la cap? Am preferat să ignor restul conversaţiei, care probabil că a continuat în acelaşi registru... Nu m-am putut abţine totuşi să-mi spun în sine că parcă pe vremea mea adolescenţii aveau dileme existenţiale mai profunde decât uniforma şi ghiozdanul... Mi-am redirecţionat paşii către o parte mai puţin populată a parcului, însă... Fatalitate! cum ar spune venerabilul dramaturg... pe una dintre bănci doi inşi cam de aceeaşi vârstă, nu foarte înaintată, dar trecută demult de pragul adolescenţei în orice caz, discutau despre... doctoratul lui Ponta. Da, se pare că subiectul nu şi-a epuizat încă resursele generatoare de conversaţii mai mult sau mai puţin inteligente. Prin urmare, n-am scăpat nici aici de plagiat. N-am putut totuşi să nu remarc faptul că discuţia, de altfel inutilă şi tardivă, se purta la un alt nivel decât cea a precupeţelor din Alexandru. Vorba aia, suntem într-un cartier de universitari... Îmi venea să râd singură. Comentatori din ăştia intelectuali, atotştiutori, erau cu siguranţă şi pe vremea mea. Noroc că Tudor mi-a distras atenţia aruncând tacticos din căruţ jucăriile, cu o mulţumire de sine copleşitoare.

Câteva zile mai târziu, am ajuns, inevitabil, prin zona Universităţii. Întâmplarea face că a trebuit să rezolv câteva treburi ultrapragmatice cu implicaţii birocratice chiar în ziua deschiderii anului universitar. Am luat aşadar pulsul studenţimii la cald, cum s-ar spune. Forfotă de nedescris, condimentată de tocuri zgâriind asfaltul şi de ţinute sfidând trotuarul, asortate cu un limbaj pe măsură, urlat la propriu în iphone-uri de ultimă generaţie. Replici indescifrabile, rostite într-un haos în care comunicarea nu pare să fie miza reală. Gărduţul din faţa corpului A e plin de studenţi care încă nu şi-au intrat în ritm după party-urile de început de an universitar, care se vor ţine lanţ încă vreo săptămână, două. Printre ei - mulţi boboci, unii extaziaţi de noul statut care îi va scuti de stresul inutil al uniformei şi ghiozdanului, alţii contrariaţi de amănunte pe care în cel mai scurt timp le vor ignora, probabil – Păi ce, ăsta e orar, frate! Mâine am de la 8, după aia pauză până la 2, apoi curs, tre’ să vin iar de acasă. Păi mai bine nu mai vin deloc, nu? Mi-a venit din nou să râd singură şi mi-am amintit de orarul meu din anul I, când lunea aveam cursuri şi seminarii de la 8 dimineaţa la 8 seara, cu pauză din două în două ore. Ce chestie, uite că pe vremea aceea mie nu-mi trecuse prin cap că aş fi putut să nu mai vin deloc. Am învăţat mult mai târziu asta, dar n-am aprofundat fenomenul decât atunci când cursurile erau de-a dreptul plictisitoare... Poate că e doar efectul vârstei, dar am din ce în ce mai mult sentimentul că lumea se mişcă după alte reguli, schimonosite prea des de oameni care nu mai ştiu să preţuiască nimic din ceea ce cândva era frumos.

Într-una din serile trecute mi-am dat seama că în cele trei săptămâni de când m-am mutat în Copou m-am gândit de mai multe ori la trecut într-un mod în care nu obişnuiam să o fac până acum. Chiar dacă n-am rostit-o cu voce tare, expresia „pe vremea mea...” a devenit un fel de laitmotiv al plimbărilor mele zilnice. Poate părea comic... dar nu e... am înţeles asta seara trecută când mă întorceam acasă, pe străduţa pe care în urmă cu aproape 20 de ani mergeam dimineaţa spre şcoală. Am zărit printre blocuri geamul de la bucătărie al apartamentului în care am locuit în anii de liceu. De fapt, de trei săptămâni încoace, îl privesc de fiecare dată când trec pe acolo şi-mi spun că voi trece într-o zi să bat la uşa doamnei Nina, la care am stat în gazdă timp de patru ani. Amân însă mereu momentul. Nu ştiu nici eu de ce. Fereastra aceea nu e niciodată luminată. Mă înfioară întunericul tăios care răzbate până în strada pe care trec eu şi, mai mult decât întunericul, după un calcul simplu în care cifrele devin deodată importante, mă înfioară gândul că s-ar putea să nu-mi mai deschidă nimeni... după 20 de ani...

Bună dimineața, Ilinca!

Ilinca... fiinţă mică şi drăgălaşă, ivită pe lumea aceasta într-un context complicat, care a sporit  emoţiile tuturor celor din familie, a adus cu ea un fel aparte de fericire, pe care numai naşterea unui copil o poate genera. Da, Ilinca ne-a făcut fericiţi pe toţi, într-o dimineaţă de toamnă, pe care naşterea ei avea să o  transforme într-o zi memorabilă, într-un mod diferit pentru fiecare dintre cei care au aşteptat-o cu sufletul la gură. Nu voi vorbi despre bucuria celorlalţi, manifestată în grade diferite de intensitate, pentru că, oricât de mult aş empatiza, n-aş putea oricum exprima nici a mia parte din fericirea celei care i-a auzit pentru prima oară glasul sau din emoţia bunicilor aşteptând vestea cea mare la capătul unui fir de telefon care întârzia să sune... Încerc totuşi să rememorez propriile trăiri generate de naşterea Ilincăi, care, în ciuda haosului pe care l-a generat marea mutare în noua noastră casă au fost cele care, poate, m-au menţinut pe linia de plutire în această săptămână stresantă. Dar asta, doar la suprafaţă, pentru că, dincolo de faptul că am devenit mătuşica unei fetiţe drăgălaşe, dincolo de faptul că m-am bucurat enorm pentru cea care şi-a dorit atât de mult să devină mamă, dincolo de orice detaliu emoţionant al evenimentului în sine, Ilinca a intrat direct în categoria oamenilor speciali din viaţa mea...

Trezirea mea din dimineaţa în care s-a născut Ilinca, prima pe care am petrecut-o în apartamentul din Copou, a fost asemeni unei clipe magice; un fel de trecere între vis şi realitate al cărei sens de mers era incert. Când am deschis ochii se făcuse deja ziuă, deşi îmi propusesem să mă trezesc devreme ca să o sun pe Sister înainte să plece spre spital. Lumina verde a răsăritului, reflectată de frunzele copacilor care îmi mângâie acum ferestrele mi s-a întipărit involuntar pe retină. Am rămas nemişcată preţ de câteva clipe, într-o încercare inutilă de dezmeticire. Credeam că-mi va lipsi cafeaua matinală din bucătărie (şi probabil că undeva, în subconştient, chiar îmi lipseşte), însă locul emoţiilor negative de care îmi fusese teamă din momentul în care începuse mutarea, cu o zi înainte, a fost luat rapid de alt gen de emoţii...

Când am sunat era deja târziu. Miracolul începuse deja să se producă şi chiar dacă asta se întâmpla la câţiva kilometri distanţă, emoţia devenea din ce în ce mai greu de suportat. Mă abţineam cu greu să îl sun pe viitorul tătic, pe care îl rugasem să îmi dea de veste când se va întâmpla minunea. Au trecut aproape două ore în care am tresărit la fiecare zgomot care mi se părea că seamănă cu sunetul telefonului. Două ore care mi-au amintit cât de greu reuşesc eu să suport tensiunea aşteptării... Două ore la capătul cărora tot stresul acumulat în ultimele săptămâni din diverse motive s-a transformat într-o euforie copilărească, ce a făcut-o pe Elisa să exclame – Mama, ce bucuroasă eşti!!!

Revelaţia s-a produs însă câteva ore mai târziu, când am văzut-o pe Ilinca, lângă mama ei... De obicei, în astfel de momente mă apucă plânsul. De data aceasta m-a cuprins însă un fel de linişte inexplicabilă, pe care probabil că numai contemplarea somnului unui nou-născut ţi-o poate da. Nu-mi mai amintesc clar cuvintele pe care le-am rostit, urările făcute şi nici reacţiile celorlalţi. Mi-a rămas însă în minte imaginea clară a unei fiinţe fericite, trecându-şi blând degetele peste fruntea micuţă a prinţesei pe care şi-a dorit atât de mult să o ţină în braţe, într-o mângâiere sublimă, aducătoare de zâmbet pe buzele drăgălaşe care seamănă atât de mult cu ale mamei... Mi-a trecut în clipa aceea prin minte că e un sentiment atât de frumos să simţi cum fericirea celor pe care-i iubeşti îţi invadează sufletul, transformându-se pentru câteva clipe în propria fericire... Am relizat brusc că, într-un fel aparte, pe care încă încerc să mi-l explic în cuvinte, Ilinca a dat un nou sens toamnei, pe care eu o aştept atât de mult în fiecare an...

Mi-a revenit apoi în minte imaginea copacilor cu care mă trezisem în dimineaţa aceea şi pe care o voi vedea de acum înainte în fiecare dimineaţă în care lumina înverzită de frunze mă va face să rostesc în gând – Bună dimineaţa, Ilinca!

Oamenii frumoşi din viaţa mea

Scriam undeva că fericirea e generată de oameni, de locuri şi de clipe a căror consistenţă dau formă şi culoare vieţii. Nu mi-am propus să transform blogul acesta într-o odisee a fericirilor personale, cu toate că, în fond, fericirea e una dintre puţinele mize ale perindării noastre efemere prin univers. Însă fără să vreau mă las fascinată de ceea ce mă înconjoară şi continui în fiecare zi să mă minunez de tot ceea ce-mi îmbogăţeşte existenţa pe care până de curând o credeam monotonă. Iar oamenii cu care interacţionez, sub o formă sau alta, îmi dau mai mult decât oricând în trecut, sentimentul că singurătatea e doar o formă voluntară de primenire spirituală, de care sufletul are nevoie din când în când. Suntem, prin natura noastră umană, fiinţe care au nevoie de alte fiinţe pentru a supravieţui emoţional. (Recunosc că eticheta de fiinţe sociale îmi displace). Iar atunci când prin viaţa noastră trec oameni minunaţi am face bine să-i păstrăm, dacă nu aievea, măcar în memoria sufletească...

Spuneam cândva cuiva că pentru mine oamenii se împart procentual în 1% şi restul, prima categorie (cei puţini, cum îmi plăcea să-i numesc...) fiind şi singura care contează. În timp, mi-am dat seamă că sunt prea drastică şi că, de fapt, oamenii pot trece foarte uşor dintr-o categorie în cealaltă, în virtutea unui gest sau a unui cuvânt suficient de puternic care ne poate zgudui întreaga existenţă. Ţelul este, cred, să-i păstrăm pe cât mai mulţi în prima categorie, aşa încât, după o vreme, cifra să nu mai aibă sens pentru că devine neîncăpătoare. Nu ştiu dacă azi mai cred în teoria oamenilor puţini... Îmi place mai degrabă să cred că există oameni frumoşi (chiar şi pentru o clipă...), care ne înfrumuseţează propriul destin şi fără de care ne-am simţi mai stingheri pe lume. Despre ei şi despre trecerea lor prin viaţa mea mi-ar plăcea să pot scrie aici. Da, spun bine că mi-ar plăcea, pentru că uneori mi-e imposibil să transform în litere înşirate pe hârtie virtuală emoţiile pozitive pe care mi le dau fiinţele dragi. Trăirea învinge adesea cuvintele şi le lasă goale... Nu pot decât să sper că-mi vor fi iertate stângăciile ce mă subjugă adesea atunci când sufletul o ia înaintea raţiunii din cauza / datorită oamenilor frumoşi din viaţa mea...

O ultimă ceașcă de cafea…

Am așteptat atâta vreme dimineața asta, încât acum, că a venit în sfârșit, aproape că îmi pare ireală. Da, azi e marea mutare. Abia am reușit să mă strecor printre maldărul de cutii care-și așteaptă călătoria spre alt spațiu în care își vor continua existența lor monotonă de obiecte perisabile. Bucătăria este însă intactă. Am refuzat să împachetez ceva de de prin ea, cel puțin deocamdată. Îmi place să cred că măcar spațiul acesta al revelațiilor matinale, cum îmi place să-l numesc, va rămâne intact nu doar în memoria mea. Desigur, motivul real al neclintirii obiectelor din bucătărie este faptul că mobila oricum nu se potrivește dincolo, pentru că a fost gândită special pentru suprafața de aici. Dar continui să mă amăgesc cu ideea că bucătăria asta, una din primele mele satisfacții în materie de estetică a decorării casei, va rămâne mereu neschimbată și că voi putea oricând, cel puțin teoretic, să revin aici ca să savurez o cafea, însoțită de ritualul meu matinal...

Privirea mi se îndreaptă aproape involuntar spre geam. Undeva pe aproape, pe fundalul sonor al mașinilor care trec leneșe pe strada deja aglomerată la ora asta, se aude un tropăit de cai. Poate părea bizar, dar de fapt e un sunet familiar. Trec adesea pe aici căruțe care merg spre casele de pe Galata. Fac abstracție de situația în sine și prefer să rețin doar sunetul sacadat al potcoavelor care se izbesc ritmic de asfalt. Geamurile de la blocul de vizavi au început să se deschidă unul câte unul. Nu iese încă nimeni la fereastră, dar deodată îmi trec prin minte chipuri. Chipuri străine, a căror identitate îmi va rămâne probabil întotdeauna necunoscută, dar care, paradoxal, îmi deveniseră atât de familiare – doamna de la opt, pasionată de florile care-i colorează pervazurile, bătrâna de la șapte care admiră non stop peisajul pe geamul de la bucătărie și pe care adesea am comparat-o cu o statuie vie, adolescentul de la 9, cu freză emo, care-și fumează tacticos țigara și care între timp nu mai este adolescent, ci bărbat în toată firea, câinele alb, tot de la 9, pe care nu l-am mai văzut de ceva vreme cu lăbuțele pe pervazul bucătăriei... Un întreg spectacol pe care l-am privit de atâtea ori involuntar... Jos, invariabil, eternele tomberoane, populate din când în când de câte vreun sărman care-și caută prânzul sau câteva vechituri care să-l ajute să întâmpine iarna. Îmi ridic rapid privirea, ca să nu mă enervez. Măcar azi Salubrisul nu are program matinal și nu-mi bruiază reveria cu zgomotul infernal al mașinii care ridică gunoiul.

Îmi ridic privirea și, fără să vreau, mă las învăluită de melancolie și de imaginea lucrurilor de care mă leagă atât de multe clipe pe care le-am adunat în suflet în cei 11 ani pe care i-am petrecut aici. Dealul a început să capete culori ruginii, e mai frumos ca niciodată și parcă vrea să-mi facă în ciudă. Îmi trec prin minte, ca într-un film, clipe... săruturi în ploaie țopăind desculț prin bălți, asfințituri magice în bătaia vântului, nămeți de zăpadă rivalizând cu piatra sclipitoare a inelului... Apoi gândul îmi fuge, odată cu privirea, pe câmpia care mărginește Bahluiul... oameni de zăpadă, Elisa înfofolită în geaca de fâș roșie, scrâșnet de săniuță pe imensitatea albă... Undeva, la mijloc – Arcadia, locul în care am făcut cunoștină cu minunea mică, cu Tudor și în care am aflat că se poate să avem și noi civilizație în orașul ăsta. Mai aproape... grădinița și creșa – cu amintiri contrastante cu cele dinainte. În stânga, strada pe care se aude din când în când câte un scârțâit de roți al vreunei mașini conduse de vreun șofer teribilist... De câte ori nu am stat cu inima cât un purice până o vedeam pe Elisa pe celălalt trotuar, în timp ce o urmăream cu privirea în drumul ei spre școală... Absorb dintr-o privire panoramică toate imaginile ca și cum aș vrea să mi le întipăresc bine bine în memorie, ca nu cumva să mi le șteargă vreodată cineva. Le interiorizez cu fiecare amintire care-mi trece prin minte. Și mă retrag încet încet în spațiul minuscul al bucătăriei – ea însăși loc sacru al atâtor amintiri. Îmi trec prin minte chipuri de oameni care au trecut pe aici, replici pe care le-am auzit sau le-am rostit, clipe de poveste sau de coșmar, trăite în întunericul nopții sau în lumina diafană a răsăritului care se reflectă mereu în geamurile blocului vecin... pe câteva dintre ele le retrăiesc acum ca și cum s-ar întâmpla aievea...

Apoi, totul se oprește brusc. Câteva lacrimi mi se opresc și ele în gât, odată cu nostalgia de care încerc să nu mă las copleșită, pentru că mă așteaptă o zi grea, cu alte împachetări și despachetări... de amintiri strecurate în obiectele care îmi umplu casa în care s-au scurs mai bine de 10 ani dintr-o viață de om. Cafeaua a e pe terminate, la fel și dimineața mea nostalgică. Gustul înecăcios al zațului de pe fundul ceștii și norii care s-au abătut asupra pădurii de pe Galata mă trezesc inevitabil la realitate. Realizez brusc că îmi va fi dor... Nu știu exact de ce anume, dar știu că-mi va fi dor... Îmi va fi dor, într-un fel sau altul, de partea din mine pe care o las între pereții aceștia – mărturie tăcută a trecutului – și de această ultimă ceașcă de cafea băută în bucătăria din Mircea și de toate lucrurile frumoase care se ascund în clipele nostalgice pe care le-am trăit în dimineața asta...

Cum să deschizi o carte

Primesc adesea în mail tot felul de mesaje mai mult sau mai puțin ciudate, care mă fac să mă întreb dacă nu cumva invazia aceasta a virtualului în viața noastră cotidiană le dă unora, care se plictisesc amarnic, de lucru. La început mă enervam când primeam, de la cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, mailuri stupide care se încheiau cu mesaje de tipul Dacă trimiți la X personae în următoarele 5 minute.... Adesea am și ripostat, rugând persoanele respective să mă scutească de astfel de inepții. În fine, de la o vreme am început să le ignor și, culmea, nici nu le mai primesc parcă atât de des. (Să se fi deșteptat lumea între timp?).

Nu despre aceste mesaje vreau să vorbesc acum, ci despre o descoperire făcută într-un mail aparținând unui alt gen – mailurile de tip newsletter, pe care le primesc pentru că la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, m-am abonat voluntar la ele. Trec peste faptul că, fără să vreau, îmi încep uneori dimineața citind titluri din presa autohtonă care mă fac să mă întreb oare ce-oi fi gândit când m-am abonat la mailurile respective. Printre altele, tot fără să-mi amintesc care e cauza, sunt abonată însă și la newsletter-ul celor de la forbes.com. Îl primesc rar, dar, spre plăcuta mea surprindere, de cele mai multe ori conține lucruri cât se poate de interesante și de inteligente. În general nu am timp să intru imediat pe link-urile la care mă trimite mesajul, așa că de cele mai multe ori păstrez mailurile până când găsesc răgazul să o fac. Așa s-a întâmplat cu un email primit cu ceva timp în urmă, al cărui titlu nu avea cum să nu-mi atragă atenția – The Books Everyone Must Read. L-am deschis întâmplător zilele trecute și cum aveam la dispoziție ceva timp, m-am lăsat mânată de curiozitate. Mărturisesc că mă așteptam să găsesc mai degrabă o listă de cărți despre cum să te îmbogățești, despre cum să fii mulțumit și fericit cu viața pe care o ai sau cum să faci față eșecurilor decât o listă cu titluri care fac parte din patrimoniul cultural universal. Nu știu exact de unde venea o astfel de așteptare; poate pentru că m-am săturat să văd în ultima vreme prin librării și astfel de maculatură frumos ambalată, care poartă denumirea de „carte” doar pentru că imită forma obiectului atât de prețios pentru sănătatea noastră spirituală. În fine, la un click distanță mi-a fost dat să descopăr un articol simpatic, care este chiar despre cărți – cele adevărate vreau să spun.

Plecând de la ideea că a recomanda cuiva o carte este o misiune cât se poate de dificilă, autorul face referire la un alt articol, publicat pe guardian.co.uk, care conține un top al celor mai recomandate cărți – altfel spus, cărți pe care oricine ar trebui să le citească. (Ideea asta cu oricine m-a făcut să mă gândesc, involuntar, la cât de apliabilă este ea în rândul tinerilor de azi, de la noi și de aiurea). La rândul lui, topul este alcătuit pe baza altor topuri, care includ criterii variate – de la cel al câștigătorilor de premii Pulitzer la topul personalizat făcut de The Guardian. Printre ele, spre suprinderea mea, figurează și un top al Oprah’s Book Club. Cam sărac, ce-i drept (conține doar 22 de titluri), dar e de înțeles, căci amatorii de Oprah sunt cu siguranță mai preocupați de mondenități decât de lectură, însă cu titluri neașteptate. În orice caz, una peste alta, materialul în sine este cu adevărat o comoară pentru un novice într-ale cititului, care intenționează să tranforme lectura într-o pasiune. Îmi doresc să cred că mai există și astfel de ființe, rătăcite printre reprezentanții cool ai unei generații de facebook-iști.

Revenind însă la articolul din Forbes, mi-a plăcut teribil o imagine scanată, postată la final, cu sfaturi despre cum să deschizi o carte. Sună amuzant, știu, dar probabilitatea ca peste câteva secole, dacă nu chiar decenii, să fie nevoie să descriem o carte ca pe un obiect preistoric este destul de mare, așa încât sfaturile despre cum ar trebui mânuit un astfel de obiect s-ar putea să fie mai mult decât utile. Trecând peste amuzamentul meu, sfaturile din imagine sunt cât se poate de serioase. Și totuși nu mă pot abține să nu remarc o comparație ghidușă – It needs (the book) gentle treatment, much the same as a machine needs lubricating. Unora s-ar putea să le dea cu siguranță idei.

Cel mai mult mi-a plăcut însă o frază care mi-a rămas în minte din momentul în care am citit rândurile respective – Even a well-bound book may easely ruined at the first opening… Știu, cuvintele se referă la procesul mecanic în sine, de a deschide pentru prima dată o carte luată din rafturile librăriei, ale cărei pagini păstrează încă mirosul de tuș tipografic. Scoase doar puțin din context, atât cât să mă facă să meditez la ceea ce (mai) înseamnă astăzi lectura, cuvintele capătă însă nuanțe triste. Din păcate prea puține cărți mai sunt azi deschise, mai ales de către tineri (și nu vorbesc deloc din perpectiva cuiva care doar stă pe margine și comentează). Iar atunci când sunt deschise, de multe ori scopul pur spiritual al acestei nobile inutilități  cum o numea demult o la fel de nobila doamna, este cu desăvârșire uitat. Ruina este, din nefericire, nu doar fizică. Și tocmai pentru că sunt prea puține cărțile deschise, rar îi mai pasă cuiva dacă sunt sau nu ruinate (la propriu sau la figurat) de la prima atingere.

O dimineață de duminică…

Cred că ar trebui să dedic o întreagă rubrică dimineților mele și mai cu seamă celor de duminică. Și asta pentru sunt mereu pline de acel ceva inexplicabil care mă face să le aștept întreaga săptămână, ca și cum ele, diminețile de duminică, ar fi special făcute să încununeze splendoarea zilelor pe care le poartă în urmă sau, dimpotrivă, să le absoarbă, ca un burete magic, monotonia prelungită a săptămânii. În mod bizar, după-amiezile de duminică sunt la polul opus. Mereu monotone, mereu încărcate de povara pregătirii pentru o nouă cursă care începe lunea. Dar nu despre după-amieze vreau să scriu... așa că revin... Diminețile de duminică au în ele mereu ceva magic. Este mereu în ele un fel de leneveală plăcută amestecată cu dor de ducă și, din când în când, cu elemente spontane care mă fac să sar din pat și să fiu pregătită pentru a explora lumea. Desigur, de obicei, lumea se limitează la perimentrul orașului, din care în ultima vreme am ieșit tot mai rar. Nu asta contează însă, ci faptul că duminica dimineața sunt dispusă să dau uitării toate supărările din săptămâna care tocmai se încheie, să mă fac că nu observ tranșeele care au împânzit realmente orașul în ultima vreme și să mă las purtată doar de gânduri bune în locuri în care n-aveam idee cu o seară înainte că aș putea ajunge.

Cam așa s-a întâmplat ieri. După mult timp, mi-am petrecut dimineața de duminică doar cu Tudor. Nimic neobișnuit la prima vedere. Asta se întâmplă adesea și în timpul săptămânii. Era însă duminică dimineața. Așa că nu avea cum să fie banal. În treacăt fie spus, diminețile cu Tudor nu sunt niciodată banale, iar dacă sunt, atunci banalitatea e o rutină plăcută pe care-mi place să mă fac că nu o văd dincolo de ochii lui mari și jucăuși. Așadar, duminică dimineața... eu și Tudor. Chiar eram curioasă ce anume va tranforma această stare de fapt în ceva care să reușească să estompeze săptămâna nebună pe care mă felicit că am reușit să o închei fără să o iau razna. Stabilisem de sâmbătă că o duc pe Sister cu mașina la maternitate pentru un control și urma să o aștept apoi pe undeva prin zonă, așa că cel puțin un lucru era clar – dimineața noastră de duminică avea să se consume într-un alt cadru decât cel obișnuit. Nu-mi amintesc să-mi fi petrecut vreo dimineață întreagă prin zona Teatrului Național, destul e aglomerată de altfel.

Așadar, perspectiva unei dimineți inedite se conturase deja încă din intenție. Ce-i drept, îmi propusesem doar să stau pe o bancă și să-i ofer lui Tudor ocazia de a-și lua micul dejun cu fructe în aer liber. Am ajuns însă destul de devreme prin zonă. Aleea din fața Teatrului era încă pustie, dar părea animată din cauza razelor care-și plimbau strălucirea de pe o bancă pe alta, ca și cum nu s-ar fi hotărât unde să poposească. Față în față, acoperișurile celor două clădiri istorice, una renovată de curând după ani de convalescență arhitecturală, alta recent intrată sub același regim, își diputau întâietatea în privința luminii. Soarele răsărise de ceva vreme, dar parcă nu se hotăra să-și continue drumul. Pentru o clipă i-am urmat exemplul. Ne-am oprit în mijlocul aleii, fără să știm încotro ne vom îndrepta. De fapt, nehotărârea era a mea, pentru că Tudor părea captivat de peisajul matinal și cred că încântarea ar fi persistat oricum, indiferent în ce direcție am fi apucat-o. Sunetul clopotelor ne-a ghidat spre Mitropolie. Nu-l mai dusesem pe Tudor înainte acolo și aveam o vagă bănuială că avea să îi placă forfota care se simțea din exteriorul curții. Am pășit, recunosc, pe aleea de la intrare fără a fi neapărat mânată de cine știe ce chemare religioasă. Prefer, de altfel, să nu deschid acum un subiect care nu are cap și coadă. Doar o precizare – nu-i înțeleg pe credincioșii habotnici, care refuză sa vadă și altceva decât ceea ce cred ei, la fel cum nu-i înțeleg pe ateii înverșunați. Și apropo de asta, nu înțeleg utilitatea unui sondaj făcut zilele trecute pe facebook, legat de convingerea religioasă, dar... multe nu înțeleg eu și cred că e mai bine să le las așa cum sunt. Paranteză încheiată.

Așadar, ne-am plimbat printre trandafirii încă înfloriți de pe aleea Mitropoliei. În jur – o forfotă înăbușită, oameni mulți străduindu-se să păstreze liniștea cuvenită unei slujbe duminicale. În difuzoare – voci cântând în ritmuri bisericești. Tudor era din ce în ce mai captivat de atmosferă. Inițial am vrut să intrăm în Mitropolie. Asta mi se întâmplă rar, iar atunci când se întâmplă e fără o explicație clară. Și era unul din acele momente. Coada formată pe lângă ziduri m-a descurajat însă. A intra cu căruț cu tot în acea arhitectură vie care completa într-un mod bizar schelele ridicate pe lângă imensa clădire era deja prea mult, chiar și pentru o aventură duminicală matinală. Așa că, în lipsă de bănci prin curte (un alt lucru pe care nu-l înțeleg), m-am așezat cuminte pe scările clădirii din față. Și eu și Tudor am privit o vreme spre mulțimea care venea dinspre poartă. El – curios, eu – încercând inutil să-mi eliberez mintea de orice gând; amândoi – fără țintă precisă. Îmi treceau prin minte tot soiul de întrebări – bunăoară, cum se face că aici lumea putea sta frumos și civilizat la rând, pe lângă ziduri, pentru a ajunge în interior sau de ce într-o duminică obișnuită atâta amar de oameni preferă să vină aici, la Mitropolie, în loc să meargă la o biserică din cartier (că de astea, slavă Domnului, nu ducem lipsă). Sau de ce pe chipurile oamenilor se citește un fel de tristețe fără nume, un fel de deznădejde care pare să-i unească pe toți în periplul lor duminical prin fața moaștelor Sfintei (presupun că aceasta era ținta finală pentru majoritatea celor care se înscriau tăcuți în șirul interminabil). Întrebări retorice, al căror răspuns plutea totuși în aerul călduț de septembrie, pe fundalul căruia se contura întreaga priveliște. Am stat o vreme așa, ascultând amestecul acela de o omogentiate inexplicabilă – voci șoptite, pași împrăștiați pe caldarâm, adiere de vânt tomnatic, câte un țipăt de copil, isonul predicii rostite în interior – totul într-o armonie perfectă, ruptă din când în când de ecoul câte unui scrâșnet de roți pe asfaltul din exteriorul curții. Paradoxal, pe fundalul acesta sonor, mi-am simțit întreaga ființă impregnată de o liniște tămăduitoare. Fără să vreau mi-am concentrat pentru o clipă atenția asupra predicii. Întâmplător sau nu, cineva începuse să citească un fragment din Epistola lui Pavel către Corinteni. Mi-am amintit brusc de lectura lui Marcel Iureș, pe care am auzit-o cândva, demult... Și mai departe... nu mai știu. Clipa de liniște supremă a rămas suspendată undeva în aerul din ce în ce mai cald, apoi a dispărut, purtată de razele soarelui care se ridicase demult deasupra tuturor.

Am revenit lent la agitația mundană care se prelugise de acum și pe aleile din parcul Teatrului. Mă încadram din ce în ce mai bine în peisaj, împingând căruțul alături de alte mămici care-și făceau plimbarea matinală alături de micuții lor. Poate că, în fond, n-a fost nimic extraordinar, nici măcar vreo revelație despre sine, ci doar o stare de spirit ieșită din tiparul reveriilor mele matinale. Cine știe... însă în tot ce a urmat pe parcursul zilei am simțit prezent fiorul mistic al dimineții de duminică...