Dor...

Uneori mă trezesc dimineaţa cu sentimentul straniu că trupul în care mă mişc şi respir nu îmi aparţine sau mai degrabă eu nu îi aparţin lui. Trezirea în sine e o chinuitoare trecere de la ceva la altceva, poli nedefiniţi ai unor lumi îndepărtate care se zbat în mine asemeni nisipului dintr-o clepsidră imaginară întoarsă mereu şi mereu într-o direcţie sau în cealaltă, fără un scop anume. E ca  şi cum fiinţa mea iluzorie încearcă să se desprindă de ceva ce prinde contur doar în visele nocturne, pe care am renunţat de mult timp să le mai descifrez psihanalitic, pentru a intra într-o formă diurnă care să o ajute să supravieţuiască în lunga agonie de peste zi. Momentul acesta al trecerii e copleşitor şi-n agonia fiecărei dimineţi simt simultan începuturi şi sfârşituri pe care în vârtejul diurn nu le pot trăi complet. Mă zbat pentru câteva minute între zi şi noapte şi-mi pare că minutele sunt ore întregi ce-mi lasă pe suflet urme adânci care de la o vreme nici nu mai au loc una de alta. Mi se face uneori dor...  de mare, de ploaie, de stele, de greieri, de iarbă, de fulgi, de frunze, de lumină, de sunete, de culori, de lacrimi, de mâini, de pleoape, de arbori, de pensule, de păsări, de îngeri, de nimic şi de toate... dorul acela bizar de ceva ce nu am cunoscut niciodată, înecat mereu în stropi de ploaie căzând în neştire în pulberea fină ce acoperă asfaltul încins al unui oraş îndepărtat, dintr-o altă lume... Înşir cuvinte, mereu cuvinte, doar cuvinte... şi mi se pare că-n fiecare literă se izbeşte surd ecoul gândurilor pe care nu reuşesc niciodată să le exprim până la capăt. Îmi simt fiinţa întreagă un abis de cuvinte care nu-şi mai găsesc înţelesul niciunde... cuvinte care se-ntorc mereu în mine, se-ntorc şi pleacă mereu şi mereu într-un continuu joc vinovat de permanente fluxuri şi refluxuri care-mi erodează sufletul dincolo de marginile falezei pe care încerc cu disperare să o păstrez intactă, ca să am de unde să mai privesc cândva apusul, atunci când mi se va mai face, poate, dor şi de el... Dor... un dor bizar de mine însămi... altfel... la fel... mereu aceeaşi, mereu altfel.

Campanie prin sms – ingeniozitatea de pe urmă a politicianului român

A se înţelege dintru început că nu am nimic special cu politicienii, deşi e la ordinea zilei ca tot omul să-i facă în toate felurile, cu ou şi cu oţet, cum s-ar spune. Am, poate, doar cu unii dintre ei, când mă mai apucă aşa, câte o revoltă existenţială profund ancorată în meandrele concretului, ca să ne bălăcim puţin într-un limbaj de lemn, necesar creării unui eventual captatio pentru istorisirea pe care urmează să v-o împărtăşesc. Trecând peste titlu, căci de la el pornisem, trebuie să recunosc că noi, românii (a se citi “unii dintre noi”), avem o imaginaţie foarte bogată. O dovedeşte nu numai folclorul nostru plin de basme, de cimilituri şi legende, ci, în vremuri mai noi, felurile numeroase în care se fură, se minte şi se amăgeşte pe toate căile. De la metodele din ce în ce mai performante de copiat la bac la tunurile evazioniste pe care le dau unii pe spinarea altora, totul, dar absolut tot ce se întâmplă în viaţa cotidiană a românilor, privită în ansamblul ei, este rezultatul unei forme de ingeniozitate cu manifestări de la ridicol la bizar, trecând prin grotesc şi tragi-comic. Să nu filosofăm prea adânc totuşi… Nu de alta, dar ne-am putea procopsi cu cine ştie ce acuze ingenioase…

Matineu la capăt de linie

Soare blând, de primăvară întârziată, aruncându-şi razele pe un peron pustiu, la capătul căruia se prefigurează o agitaţie molcomă de dimineaţă începută prea devreme; şuier înfundat, pierdut printre blocuri scorojite adulmecând încă amprentele gri ale nopţii şi peste toate un zumzet crescând ce anticipează vacarmul de peste zi – nimic altceva decât preludiul unei zile obişnuite, a cărei viaţă se epuizează uniform, în aceleaşi limite temporale măsurate ritmic de şuierul trenurilor care vin şi pleacă.

Cu un pas mai aproape de Europa

De câţiva ani încoace, pe 9 mai, românii serbează, cum ştiu ei mai bine, Ziua Europei. Concerte, expoziţii, dezbateri, activităţi sportive, mitinguri, conferinţe şi o sumedenie de alte forme de manifestare publică a unor idealuri, mulţumiri, speranţe, aşteptări faţă de ceea ce înseamnă sau ar putea înseamna în viitor Uniunea Europeană umplu agendele culturale şi social-politice ale multor localităţi din România care se aliniază astfel, tradiţiei europene de celebrare a zilei de 9 mai. Ce înseamnă pentru românul de rând acest lucru? Cu siguranţă pentru unii înseamnă ceva, pentru alţii mai nimic. Cert este că, sub o formă sau alta, este o zi în care oamenii au ocazia să afle mai multe despre Europa, în moduri inedite, prin manifestări pe care reprezentanţii UE le gândesc pentru a atrage atenţia cetăţenilor europeni asupra conceptului în sine de Uniune Europeană şi asupra lucrurilor benefice pe care acesta le reprezintă pentru fiecare dintre ei.

Ziua Europei – pe scurt

Judecaţi cum vreţi această postare, dar un impuls de moment, prelungit într-o dorinţă altruistă de a lumina unele capete în care mai există încă umbre, mă face să dau copy – paste unui fragment din finalul comunicatului de presă pe care l-a transmis Reprezentanţa Comisiei Europene la Bucureşti. Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mă irită feelingul că diseară la ştiri voi vedea iarăşi sondaje din acelea jenante la care reporterii români sunt specialişti, în care bieţi oameni copleşiti de probleme ori adolescenţi cu mintea împrăştiată cine ştie pe unde şi afişând un zâmbet cool vor fi întrebaţi ce semnificaţie are ziua de 9 mai şi vor da din umeri sau, mai rău, vor scoate pe gură cine ştie ce răspunsuri  simpatice care nu le vor scăpa în mod sigur nici mondenilor, nici cârcotaşilor, nici altor români specialişti în a-i arăta cu degetul pe alţii. Aşa că, scurt, fără alte explicaţii inutile, iată pasajul cu pricina:

Ziua Europei – 9 mai

La data de 9 mai 1950 s-a făcut primul pas în direcţia creării Uniunii Europene de astăzi. La Paris, în acea zi, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a citit în faţa presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi alte patru state europene să-şi pună în comun producţiile de cărbune şi oţel, aşezând astfel piatra de temelie a unei federaţii europene.

Ministrul francez a propus atunci crearea unei instituţii europene supranaţionale, însărcinată cu gestionarea industriei cărbunelui şi oţelului, sector care constituia, la vremea respectivă, baza întregii puteri militare. Ţările la adresa cărora a fost lansat apelul aproape se distruseseră reciproc într-un conflict care a lăsat în urma sa pagube materiale imense şi un sentiment de dezolare.

În 1985, liderii Comunității Europene, întruniţi în cadrul summitului de la Milano, au decis ca la data de 9 mai să fie sărbătorită Ziua Europei.

Cine ştia deja lucrurile de mai sus, să-mi ierte intenţia educativ-cultural-moralizatoare, iar cine nu... acum ştie. Şi cu asta, iată că inaugurez şi o rubrică nouă pe blog, pe care o coc în minte de ceva vreme. Explicaţiile, mai târziu. (Va urma... rubrica, desigur...).

Midnight cooking

E trecut de miezul nopţii de mai bine de o oră. Aud prin geamul întredeschis foşnet de frunze deocheate de vânt, întrerupte sporadic de vreo vietate rătăcită printre ele, care-şi mormăie visul primitiv de primăvară eternă. Lumini aprinse în toată casa îmi dau o senzaţie bizară de deja-vu – linişte aparentă punctată ritmic de ticăitul unui ceas imaginar pe care-l aud uneori şoptindu-mi că mâine e cea mai lungă zi de şcoală şi de foiala lui Thor, care mă priveşte nemulţumit, ridicând alene din când în când câte o pleoapă.

Remember – EUROLIIS – Drepturile noastre în Uniunea Europeană (Tu cu cine votezi?)

De ceva vreme îmi tot revizuiesc lucruri amânate, lăsate baltă în momente de lipsă totală de inspiraţie sau pur şi simplu făcute pe fugă, într-o goană nebună şi într-o încercare disperată de a recupera nu timp, pentru că unele lucruri sunt ireversibile, ci experienţe irosite sau nefructificate aşa cum îmi propusesem să o fac. Caut nu scuze, ci explicaţii care să mă convingă că eu am fost cea care a neglijat, a amânat, a triat prost şi că tot eu trbui să fiu cea care va readuce lucrurile la o altfel de normalitate.