Exercițiile tăcerii – ultima zbatere…

Sfârșit… Zbatere… Liniște… într-o ordine haotică, pe care încă îmi este greu să o controlez. Sau poate că nici nu trebuie. Pentru că există în toate un soi de autocontrol care nouă, oamenilor ne scapă mereu. Cuvinte… frumoase, suferinde, palide, bolnave, furioase, disperate, acide și încă alte un million de soiuri de cuvinte. M-au bântuit toate în aceste ultime luni ale anului – o luptă continuă cu ele, cuvintele, și, dincolo de ele, cu mine însămi. Apoi, deodată, de câteva zile… tăcere. O tăcere molcomă ce mi s-a insinuat în întreaga ființă în clipe lungi care mi se scurg prin vene cu toate trăirile sublimate parcă într-un fel de esență pură.

Lecția binelui care nu așteaptă nimic în schimb

Ne punem adesea dorințe în suflet. O facem, de cele mai multe ori, în momente despre care știm că sunt făcute pentru a ne pune dorințe. Pentru că așa ni s-a spus, pentru că așa fac cei din jurul nostru, pentru că sperăm că dorințele împlinite înseamnă fericire. Iar uneori o facem pur și simplu... pentru că dorințele sunt parte din noi, pentru că suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin până la final. Mi-a trecut adineaori prin minte gândul că la cumpăna dintre ani universul întreg devine o imensă plasă de fluturi în care se adună miliardele de dorințe ce prind aripi în câteva secunde măsurate doar de diferențele de fus orar... Apoi mi-am amintit, involuntar, de dorințe pe care eu însămi mi le-am pus într-o noapte ori alta, la trecerea simbolică a timpului. Am renunțat repede să fac o retrospectivă, pentru că am învățat fără să vreau în noaptea asta că recapitularea trecutului nu face decât să deschidă inutil răni ce trebuie să rămână închise. Așa că m-am rezumat la ultima astfel de dorință, pusă la început de an, pentru simplul motiv că pe aceea nu o consider încă trecut, căci anul acesta pe sfârșite mai curge încă în clepsidră...

Paradoxul lui ”Cred”

Viața e plină de paradoxuri. Cu unele dintre ele trăim fără să știm măcar, pe altele le ignorăm cu bună știință, făcând mereu compromisuri cu noi înșine, sperând mereu că ni se va revela sensul; cu puține dintre ele alegem să ne luptăm onest, până la capăt, indiferent care va fi fiind acela.

Vis de toamnă

Fluturi... albi și roz, albaștri... ca într-un răsărit diafan ce-și pâlpâie raze timide în zbor tăcut pe deasupra sufletului greu de atâtea nopți pustii în care ecoul numelui tău mi-a răsunat în ungherele ființei ca-ntr-o cutie veche din carton lipit stângaci de mâini nevăzute. O aripă fragilă mi-a atins pleoapa ochiului drept, ca din întâmplare, iar genele mi s-au agățat de pulberea fină în dâra de lumină caldă desenată-n zbor cu tușe ne-nțelese, cum numai fluturii știu să deseneze în dansul lor haihui peste negura lumii. Mi-am lăsat privirea dusă departe, în zări purpurii, peste care nu se așternuse încă noaptea vremii, fără să știu dacă voi mai nimeri vreodată calea întoarsă, fără să știu măcar dacă-mi va fi de-ajuns zborul acesta stângaci, cu priviri agățate-n aripi de fluturi. Pe atunci nu-mi era însă teamă... nici de zbor, nici de vise, nici de mine însămi. Și am zburat... perindându-mi privirea pe deasupra lumii pe care am acoperit-o cu pleoapele mele așa cum o mamă își acoperă pruncul ca să nu-i fie frig. Fluturii... numai ei știau încotro mă-ndreptam. Iar eu le urmam năucă zborul, fără să-mi pese de vânt ori de furtuni care aveau să-l tulbure într-atât încât să mă împrăștie în patru zări ca pe nisipul unei clepsidre sparte în vârtejul timpului. Zburam... și asta era tot ce conta. Pluteam în neștire pe mări de vise purpurii, pe care o mână nevăzută își plimbase pensula în linii bizare, întrerupte doar din când în când de vreun punct firav, peste care alunecam însă fără să mă întreb dacă n-ar fi fost, poate, mai bine să mă opresc o clipă și să privesc înapoi. Am cuteierat astfel o vreme, până când aripile fluturilor s-au înmuiat și s-au prefăcut subit în ploaie caldă de vară – stropi mari, amestecați cu pulbere de stea prelinsă-n picături amare. Și-ntr-un târziu, când nu mai știam dacă umbra aripilor mă purta încă peste lume sau dacă pur și simplu învățasem din mers zborul, am simțit că mă prăbușesc în neant. Am simțit atunci că toate lacrimile pe care le vărsasem cândva ca să îngân ploaia mi s-au întors într-o clipă-n priviri, fără să știu de ce, fără să înțeleg de unde... Universul întreg mi se înghesuia sub pleopele obosite de zbor și-mi căutam rătăcită drumul înapoi spre mine însămi. Îmi aminteam vag primele raze și răsăritul diafan printre frunze clocotind de viață. Dar nu era de-ajuns... Mi-am dus instinctiv mâinile la ochi, într-un fel de mângâiere păgână  genelor ce îndrăzniseră să se prindă de aripile fluturilor doar ca să-mi facă mie hatârul și să mă poate peste lume. Iar degetele mele reci ți-au întâlnit acolo, peste pleoapele-mi obosite de zbor, mâinile calde, ce mă țineau captivă încă în bezna în care mă cufundasem de când fluturii se prelinseseră-n ploaie. Târziu, când palmele ți-au alunecat pe obraji ca să-mi șteargă lacrimile, întunericul s-a risipit ușor, în alți zori de zi ce se ițeau prin alte frunze... Am oftat adânc și mi-am întors privirea, ca să te văd... dar nu erai... nici tu, nici mâinile tale calde... căci eu, la fel de avidă de zbor și de fluturi, eu, doar eu... eram în visul tău de toamnă.

Terapie nostalgic autumnală – Alchimia toamnei la Iași

Mi-a trecut prin minte azi, în aburii leneși ai cafelei de după-amiază, că pentru a nu știu câta oară nu am niciun plan pentru weekend și că ar trebui poate, să fiu ceva mai organizată în privința asta. Iluzie, desigur… organizarea și sfârșitul de săptămână sunt oricum două concepte antagonice în șirul cotidian al clipelor ce mi se întâmplă de o vreme încoace. Și totuși… mi-a tecut prin minte faptul că săptămâna viitoare, cam pe vremea asta, mă voi bucura de câteva momente speciale cu care îmi place să cred că îmi voi răsfăța sufletul ce are nevoie mai mult parcă decât oricând de astfel de răsfățuri.

Odiseea fișei medicale auto sau cum să devii actor în teatrul absurdului

În mod normal o experiență cum este cea pe care am trăit-o ieri mi-ar fi pus nervii la grea încercare, lucru pe care, de altfel, sunt convinsă că l-au resimțit din plin alți participanți la aceeași experiență (sau experiment) care nu aveau poate aceeași disponibilitate ca și mine de a vedea până unde poate să meargă absurditatea unui sistem pe dragile noastre meleaguri. Nu știu nici eu prea bine ce anume m-a făcut să nu-mi pierd calmul în cele peste 3 ore cât au durat formalitățile pentru preschimbarea permisului de conducere, care îmi expiră la fîinalul acestei luni. Poate că vitalitatea despre care vorbeam zilele astea într-un alt loc virtual drag sau poate că ideea unei zile libere apărute fără premeditare. Cine știe... În fond, nici nu mai contează. Experiența în sine merită însă reținută, ca o supremă dovadă a faptului că trăim într-o lume atât de absurdă uneori, încât nici nu știi dacă e de râs sau de plâns.

Retro și nu prea, dar 100% bio… (sau organic?!)

Pe lângă canicula înfiorătoare, azi am avut o experiență nu tocmai plăcută, despre care încă mă gândesc dacă are sau nu rost să irosesc cuvinte aici. Acum că m-am ascuns la răcoare și îmi savurez în liniște cafeaua cu lapte fără niciun ingredient bio, mai că-mi vine s-o las baltă și să nu mai agit spiritele degeaba. Totuși, am rămas datoare cu o explicație subiectivă pentru postarea de pe Facebook de acum câteva ore. Așa că îmi exprim aici trăirile banale avute azi într-un loc despre care auzisem numai de bine. E drept, acum o fac un pic mai rațional, căci, deh, răcoarea e de partea mea. Totuși, o spun de la început: nu mi-a plăcut deloc la Cuib (căci despre acest loc este vorba). Pentru cine nu știe, Cuib e o... (hai să nu folosesc cuvinte mai puțin poetice)... e un fel de cafenea – restaurant, cu terasă, situată undeva în zona Fundație, mai jos de Coriolan. Am trecut de multe ori pe lângă locul cu pricina și, trebuie să recunosc, m-a ademenit de fiecare dată bicicleta în stil retro parcată la intrare pe post de decor. Nu am găsit însă momentul potrivit pentru a intra în curte. Până azi...

(in)estetica urâtului cotidian

Mă gândesc de ceva vreme să scriu și despre lucruri urâte... De obicei, în puținele rânduri în care aleg să fac asta, îmi transform frustrarea produsă de urâțenie în mici ironii pe care unii le digeră, iar alții se fac că nu le înțeleg sau preferă să le ignore. Ironia nu este totuși suficientă pentru a transforma urâtul în frumos și uneori, dincolo de încăpățânarea mea de a vedea binele și frumosul ascunse în tot ce ne înconjoară trebuie să recunosc că mă întristează teribil urâțenia ce pune adesea stăpânire pe oameni, pe locuri, pe... te miri ce. Și ceea ce mă întristează și mai tare este lipsa de reacție la urâțenie; blazarea care ne face să ignorăm urâțenia și, mai mult, asumarea umilă a unei condiții de ființe neputincioase, incapabile uneori să își conștientizeze puterea de a schimba lumea. Și chiar dacă ceea ce ochiul meu critic înregistrează involuntar, sufletul meu iubitor de frumos respinge, iar mintea mea călită în tot felul de experiențe raționale transformă în ironie și sarcasm nu poate fi schimbat așa, cu una cu două, instinctul îmi spune că în cele din urmă schimbarea se va produce. E în firea mea să fiu optimistă și să sper că ceea ce metaforic includ în această (in)estetică a urâtului se va supune în cele din urmă unei legi nescrise a firii... aceeași care face ca în basme binele și frumosul să izbândească mereu... 

Crochiu urban duminical cu inconfundabile tușe autohtone

Copoul vara – tablou în continuă metamorfoză, de la explozia primelor zile caniculare, cu forfortă de sărbătoare în pas de Gaudeamus, la aroma amețitor de tandră a teilor ce încă supraviețuiesc europenizării prost înțelese de către unii, de la culori vii modelate în lut de pretutindeni, la amorțeala ce cuprinde lent aleile parcului, amestecată parcă atât de omogen cu canicula ucigătoare, ruptă zgomotos uneori de șuierul vreunui tramvai ce urcă alene dealul, așteptând parcă să vină mai repede o altă toamnă cu forfotă nouă și râsete ștrengare pe aceleași vechi alei bătute de soare și ploi...

Curs valutar total aerian

N-am plănuit să-mi încep seria postărilor despre cele câteva zile splendide petrecute pe Coasta de Azur cu astfel de rânduri ușor acide, pe care nu mă pot totuși abține să nu le scriu. Socoteala de pe malul mării nu-i însă totuna cu cea din avion. Mai ales dacă avionul se îndreaptă spre meleaguri mioritice. Și nu, nu e de la faptul că după o săptămână pe Riviera Franceză am căpătat cine ce știe ce fițe tipice pentru unii sau alții care au impresia că e suficient să te plimbi prin Europa ca să te consideri european, și nici de la faptul că mă oftică ideea că ne întoarcem în România noastră dragă, care mai are încă multe de recuperat în destule privințe. Nu, nici vorbă… de fapt și de drept, a fost o săptămână superbă, dar abia aștept să ajung acasă, pentru că mi-e tare tare dor de minunile mele dragi.

Apus cu parfum de tei

Îmi dau seama că plănuiesc de mult timp să transform în cuvinte, atât cât îmi stă în putință, gânduri izvorâte din frumusețea locurilor și a oamenilor care mă înconjoară, la propriu, aici, în orașul acesta de care mă leagă atâtea și în care mi-am petrecut mai bine de jumătate din viață. Ca multe altele pe care le plănuiesc în fiecare dimineață când prelungesc cât pot de mult ritualul nespus al cafelei, intenția aceasta cu aer nostalgic este mereu amânată și lăsată să prindă pânze de păianjen virtuale, pentru simplul fapt că lupta mea cu timpul pare să capete, pe zi ce trece, dimensiuni ireale, ce-mi dau mereu bătaie de cap. Uneori însă am clipe de revelație în care pur și simplu refuz să-mi mai bat capul, uite așa, ca să-i fac în ciudă timpului. E drept că de obici momentele acestea vin pe un fond de oboseală cumplită, care îmi anihilează complet neuronii și dorința de a mă bucura de orice, însă sunt și momente, ca cele de aseară, în care mi se întâmplă să trăiesc din senin bucurii ale unei suspendări temporale... în care singurul lucru care contează este frumusețea clipei, prelungită dincolo de limitele realității, în trăiri unice.

3 ani

E mult? E puțin? Nu știu... Nu-mi plac, în tot cazul, statisticile. Mi-a trecut prin minte acum câteva zile că s-a scurs totuși destul de mult timp de când  dau drumul cuvintelor să zburde nestingherite aici, în spațiul acesta pe care l-am numit cândva simplu și fără prea multe complicații estetice inutile: FASCINAȚIE. Am rătăcit o vreme printre rânduri scrise în diferite momente ale existenței mele din acești ani și, brusc, m-au năpădit trăiri pre care le credeam transformate deja în fum de amintire, ascunse în cutiuțe frumos aranjate pe rafturile sufletului, așteptând alte vremuri pentru a fi deschise.

Cine se scoală de dimineață, la Happy Moves ajunge

Inițial mi-am propus să scriu despre periplul meu prin București de weekendul trecut într-un text ceva mai lung, căci am ce povesti, și textul este încă în stand by, datorită (sau mai degrabă din cauza) misiunii hiperintelectualizate pe care o am zilele acestea, aceea de a evalua teze de bacalaureat. Însă în după-amiaza asta, dintr-o nevoie acută de a face altceva, cauzată tot de evaluarea cu pricina, am decis să scriu și separat câteva rânduri despre fiecare dintre experiențele avute în capitală, măcar așa, ca să mă asigur că nu uit să scriu românește după câte mi-au văzut ochii azi.

Isteria ”Celebrate Pride” sau despre spiritul de turmă pe Facebook

Se impune să fac de la început câteva precizări necesare unei receptări corecte a rândurilor de mai jos; de fapt, simt eu nevoia să fac asta, așa... ca să nu se trezească spiritul (prea) critic al unora sau solidaritatea fără margini a altora. Precizările sunt: 1. Folosesc Facebookul și îl voi folosi în continuare, fără ipocrizii stupide, din motive care țin atât de profesia mea, de pasiunile mele, cât și de tot felul de mici porniri omenești ce țin de un soi de mental colectiv, pe care am încetat să îl mai judec de ceva vreme. 2. Ador curcubeul și pentru mine el are semnificațiile lui, total diferite de ceea simbolizează invazia aceasta de ROGVAIV din ultimele zile. 3. Nu am nimic personal cu homosexualii și cu nicio altă așa-zisă comunitate de pe planeta asta, dar mă obosesc teribil fenomenele astea zgomotoase care ”celebrează” tot felul de false victorii și false valori.

Big Brother-ul examenelor naționale

Tocmai am venit de la corectat teze de la evaluarea națională de clasa a opta. Nu spun ce și cum și unde, căci, se pare, nu am voie să divulg secrete de stat care ar putea genera dezastre în sistem (nu că sistemul n-ar fi deja dezastruos...). Nu pot să nu mă amuz însă de paranoia care se naște și care crește de la an la an înjurul unui subiect devenit telenovelic în destule situații – supravegherea. 

Post scriptum la o experiență unică

Când m-am înscris în Săptămâna Bloggerului Biciclist, eram convinsă că va veni și acest moment, al bilanțului, și știam că el va fi la capătul unei experiențe care nu avea cum să fie altfel decât minunată, ca orice lucru în care te implici cu tot sufletul și în care crezi până la capăt. Provocarea celor de la blogalinitiative.ro a fost, în mod cert, punctul de plecare al acestei experiențe unice. Apoi au venit, unul câte unul, celelate motive... dorința de a ne regăsi pe noi înșine în ceea ce de ceva vreme încoace încercăm să fim mai mult decât oricând, dorința de a petrece timp împreună, nevoia de relaxare și de limpezire a minții, respectul pentru natură prin implicarea într-o campanie de nivel european cum este Bike2Work, curiozitatea de a descoperi i’Velo și o întreagă listă de alte și alte motive care ne-au făcut să fim în fiecare zi mai plini de entuziasm.

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 7 – Acasă sau în deplasare, biciclim în continuare!

Iată-ne ajunși aproape de sfârșitul unui experiment inedit, numit SăptămânaBloggerului Biciclist, care pentru noi, adică pentru echipa Family Biking DATE a căpătat un sens inedit, dincolo de dorința de a susține o campanie în care credem și care sperăm că va aduce o schimbare în peisajul urban românesc. Așa cum povesteam ieri, sfârșitul de săptămână fusese cu mult timp înainte programat și de aceea am încercat să ne punem în mișcare creativitatea și să combinăm lucrurile programate cu biciclitul spontan care de câteva zile ne umple sufletele de bucurii neașteptate.

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 6 – Let’s share a bike... cu i’Velo!

De câteva zile, de când pedalăm în echipă în Săptămâna Bloggerului Biciclist și folosim aplicația i’Velo, mă tot chinuie o întrebare, de fapt, mai degrabă o curiozitate: care o fi legătura între aplicația asta simpatică și inscripția i’Velo pe care o văd de destul de mult timp pe bicicletele galbene care au împânzit de câțiva ani orașul? Trebuie să existe una, nu? Brainstorming – Raiffeisen Bank și Green Revoltion. Acesta este primul element vizual comun care îmi apare în minte și atunci când deschid aplicația i’Velo și atunci când privirea îmi este acaparată de biciletele galbene de prin oraș. E și acesta un punct de plecare... Și totuși, care e legătura? Am aflat-o în a șasea zi de biciclit în cadrul campaniei Bike2Work, susținută de blogalinitiative.ro...

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 5 – Pedalând printre cuvinte…

Ca orice lucru făcut spontan, cu entuziasm crescând și fără prea multe gânduri pragmatice, înscrierea echipei Family Biking DATE în Săptămâna Bloggerului Biciclist s-a transformat rapid în cea mai simpatică aventură pe care am trăit-o în ultima vreme. Pe pagina noastră de Facebook like-urile curg, la fel ca și încurajările și cam același lucru se întâmplă și în viața reală. Prietenii ne felicită pentru idee, la școală, elevii deja sunt la curent că profa de română biciclește cu drag și spor, că susține campania Bike2Work și folosește aplicația i’Velo, iar noi toți avem un tonus excelent. După patru zile de biciclit am realizat brusc că săptămâna asta am făcut o mulțime de lucruri pe care le-am tot amânat și că energia este într-o continuă expansiune. Nu toate zilele sunt însă la fel și nu tot ce ne-am propus e întocmai cum vrem noi să fie…

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 4 – De ce nu merg oamenii la muncă pe bicicletă?

Suntem deja la jumătatea Săptămânii Bloggerului Biciclist, în care m-am înscris într-un moment de inspirație, împreună cu toată familia, pentru care cred că mă voi felicita mereu, din mai multe motive, care nu țin doar de mersul pe bicicletă. Promovăm cu drag campania Bike2Work în formula Family Biking DATE și realizăm cu fiecare kilometru parcurs și înregistrat cu ajutorul aplcației i'Velo, cu fiecare zi ce trece, că mersul pe bicicletă este o alternativă sănătoasă, extraordinară, la multe obiceiuri pe care le avem noi, oamenii hiper-ocupați ai secolului hipertehnologizat în care trăim. Mă întreb însă, retoric oarecum, câți oameni sunt de aceeași părere sau câți ar putea fi, dacă s-a implica măcar un pic în campania asta care nouă ne-a devenit atât de dragă. Îmi propun ca într-o zi să număr oamenii pe care îi văd pe bicicletă prin oraș, așa, de încurajare și să-i felicit cu voce tare pentru alegere... Și ziua aceea poate fi chiar azi!

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 3 – Safety first! Aventuri în Tunelul Verde

Conceptul de family biking sau de biciclit în familie, cum îmi place mie să-i spun, așa, cu o sonoritate mai autohtonă,  există, probabil, de când lumea... sau mai bine zis, de când bicicleta. Nu avem pretenția că am reinventat noi roata, dar mărturisesc că îmi place la nebunie faptul că, pornind de la Bike2Work, campania pe care o susținem, alături de blogalinitiative.ro, în Săptămâna Bloggerului Biciclist și dincolo de ea, am ajuns la ceva ce s-ar putea numi Family2Bike. Pentru echipa noastră, chestia asta cu biciclitul vine într-un moment sensibil al vieții noastre de familie, dar asta este altă poveste, despre care nu am de gând să spun prea multe, din simplul motiv că iese deja din decorul pistei biciclistice. Un lucru este însă cert: pe măsură ce înaintăm însă în această săptămâna care devine, se pare, una cu totul specială, family și biking se armonizează din ce în ce mai frumos, în ceea ce într-un moment de inspirație a devenit Family Biking DATE. Și poate că nu întâmplător, în a treia zi din Săptămâna Bloggerului Biciclist am trăit o adevărată aventură într-un loc fabulos, pe care îl recomand cu drag tuturor familiilor care vor să biciclească împreună cu copiii în mijlocul naturii...

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 2 – Biciclim sau grătărim?

În ziua în care mi-a trecut prin minte să mă înscriu în Săptămâna Bloggerului Biciclist, organizată de cei de la blogalinitiative.ro pentru a susține campania bike2work, devenită deja notorie în 12 țări europene în care Green Revolution a implementat-o, nu m-am gândit că toată această experiență biciclistică (Doamne, câte cuvinte am inventat în ultima vreme...) va lua o astfel de amploare. E drept, știu că atunci când mă implic în ceva cu tot sufletul nu are cum să nu iasă bine, dar de data asta parcă prea se potrivesc toate și prea se derulează totul cu viteză maximă. O fi oare de la aplicația i’Velo, care nregistrează viteza și face tot felul de calcule statistice? Glumesc, desigur, însă un lucru e cert: echipa Family Biking DATE și-a luat cât se poate de în serios misiunea de a transforma biciclitul într-o activitate permanentă în familia noastră, care să încurajeze mișcarea, timpul petrecut cu familia, respectul pentru natură, buna dispoziție. După o primă zi de neuitat, în a doua zi din Săptămâna Bloggerului Biciclist am experimentat noi dimensiuni ale pedalatului...

Jurnal de Blogger Biciclist: Ziua 1 – Cum să îți cumperi bicicletă în 2 timpi și 3 mișcări

Se cuvine să fac dintru început câteva precizări, nu știu cât de necesare, dar utile, zic eu, pentru cei care se vor fi nimerit pentru prima dată pe aici și care ar putea să creadă că blogul acesta este unul dedicat în exclusivitate mersului pe bicicletă. Nu, nu este așa (cu toate că de vreo câteva zile nu prea îmi dă pace ideea de a încerca și o astfel de trăznaie), însă în zilele următoare voi relata aici, într-un fel de jurnal, experiențele inedite pe care le-am trăit în fiecare zi din Săptămâna Bloggerului Biciclist, biciclind și folosind aplicația i’Velo alături de familia mea, adică alături de Elisa, de Tudor, de Dragoș și de pincherul nostru pitic, Thor. Împreună am format echipa Family Biking DATE ca să răspundem provocării lansate de cei de la blogalinitiative.ro.

Sunetul inconfundabil al fericirii

Știam încă de săptămâna trecută că îmi va fi greu să scriu aceste rânduri. Atunci credeam însă că aceasta se va întâmpla din cauza oboselii adunate după o săptămână nebună, urmată de drumul Iași – București via Tătăruși înmulțit cu doi și de alte și alte experiențe care îmi complică la infinit existența banală în această perioadă a anului. Lucrurile nu sunt totuși întocmai cum mi le-am imaginat. Îmi este greu să scriu, e drept, dar nu din cauza oboselii, ci mai degrabă datorită unui straniu sentiment că indiferent ce, cât și cum aș scrie nu pot exprima nici a mia parte din ce am trăit acolo, în mijlocul unei mulțimi hipnotizate, în cel mai intens mod posibil, de sunetul muzicii.

De azi, biciclim în familie!

Fac eu ce fac și ajung mereu la aceeași concluzie: nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător. Iar de data asta, zău că totul se așază într-un soi de idee-poveste care se potrivește de minune cu intențiile mereu și mereu amânate de prea multe ori. Dar să încep cu începutul, cu toate că nu știu nici eu prea bine care va fi fost acesta...

Ida sau despre adevăratul film de artă

Îmi propusesem să văd Ida încă de când am studiat pe îndelete programul proiecțiilor cinematografice din cadrul FFE 2015. Și nu pentru că a luat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (cu toate că aș fi ipocrită să nu recunosc că m-a impresionat lista lungă de premii acordate filmului, inclusiv aprecierea Parlamentului European a cărui susținere față de filmul de artă poate fi remarcată din cuvintele promițătoare care deschid pelicula - ”EP is comitted to culture!”), ci pentru că trailerul m-a convins încă din primele secunde. Nu știu dacă este vorba despre poveste, despre privirea de neuitat a Idei, despre candoarea bizară a unei limbi care îmi este total străină sau despre altceva. Cert este că Ida m-a convins din toate punctele de vedere că cinematografia este, dincolo de orice alte clișee, o artă pură, atunci când se vrea acest lucru.

Gelozie în alb și negru

A doua zi de FFE la Iași a adus pe pânza vintage de la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” cinci producții care, mărturisesc, nu mi-au atras în mod deosebit atenția atunci când am studiat programul proiecțiilor. E drept că atunci când am scris despre festival în general, m-au acaparat câteva titluri care, din păcate, nu au figurat pe lista filmelor proiectate la Iași. Totuși, mi-am propus să văd câte unul din filmele fiecărei zile de FFE la Iași, așa că am ales fără să stau prea mult pe gânduri, sub un impuls inspirațional al cărui mecanism îmi rămâne necunoscut, în pofida unei vagi intuiții. La jalousie, în regia lui Philippe Garrel figura pe listă alături de un documentar despre Ionși Doina Aldea Teodorovici, alături de Legături bolnăvicioase al lui Tudor Giurgiu, alături de mult comentatul Aferim! al lui Radu Jude și de un titlu necunoscut mie, Celelalte mătănii, o producție a unui regizor turc. Nu voi justifica acum alegerea, însă mă felicit pentru ea.

Prima zi de FFE la Iași – o poveste fără prea mult cântec

Cu ceva timp în urmă, când scriam despre Festivalul de Film European din acest an, mă lăsasem cuprinsă de euforia momentului și de pasiunea pentru o artă care mi-a fost mereu aproape de suflet și față de care am manifestat întotdeauna, cu un ochi de amator, desigur, o admirație constantă – cinematografia. Și euforia a continuat în toate aceste zile care s-au scurs de când am scris despre FFE2015, combinată cu un fel de ciudă care mă apucă ori de câte ori mi se întâmplă câte ceva bun de care nu mă pot bucura pentru simplul fapt că sunt mereu prea departe fizic de miezul evenimentelor. Obținusem o acreditare la FFE și mi-aș fi dorit să o valorific cumva, indiferent ce va fi însemnând acest lucru, doar că... distanța Iași – București... etc... etc... 

”Unitate în diversitate” în limbaj cinefil - Festivalul Filmului European 2015

Dacă ador ceva la începutul lunii mai în fiecare an, pe lângă explozia miresmei de liliac ce învăluie străduțele ascunse ale orașului într-o feerie primăvăratică absolut încântătoare, atunci acest ceva este forfota de sărbătoare care animă din ce în ce mai multă lume în jurul Zilei Europei, celebrate în fiecare an pe 9 mai, prin evenimente inedite, menite să ne amintească faptul că suntem cetățeni europeni, că locul nostru este în Europa nu doar pe hartă și că aceasta nu este deloc o pură întâmplare.

Pe bicicletă, pe jos sau călare, cărțile copilăriei trebuie promovate!

O vorbă veche spune că niciodată nu e prea târziu, pentru un lucru sau altul pe care ni-l punem la un moment dat în minte să îl facem. Adevărul adevărat este că uneori e târziu, oricât de mare ar fi voința și oricât de infinită speranța. Există însă și lucruri de suflet, care nu au un loc și un timp anume și care se fac la nesfârșit atunci când există dorința de bine și de frumos. Eu cred că fiecare ființă ce mai păstrează încă o fărâmă din visele copilăriei are un astfel de lucru pentru înfăptuirea căruia nimic nu ar fi niciodată pea mult au prea târziu.

Româna la Bruges – o inițiativă europeană marca ICR Bruxelles

Româna ca limbă străină… cam ce vă sugerează sintagma asta? Cu siguranță pe mulți îi va fi ducând cu gândul la examenul de bacalaureat și la perlele tragicomice de care sunt pline paginile scrise de tinerii absolvenți de liceu, însă nu, nu despre fenomenul în cauză este vorba, ci chiar despre studiul limbii române ca limbă străină într-un oraș de poveste, în care nu m-aș fi gândit vreodată că voi găsi pusă în practică o astfel de inițiativă – la Bruges. În cele trei săptămâni petrecute în septembrie anul trecut la Bruxelles, din care am rămas cu multe datorii de suflet față de oameni dragi pe care i-am cunoscut acolo, dar pe care le voi transforma în săptămânile acestea de primăvară în rânduri scrise cu drag despre experiențe frumoase, am ajuns și la sediul Institutului Cultural Român din Bruxelles, din Rue Gabrielle. Aici am aflat, printre altele, despre modul în care limba română a devenit, din anul academic 2014 – 2015, limbă străină de studiu la Bruges, alături de engleză, franceză, germană și alte limbi studiate în cadrul cursurilor de la Colegiul Europei din Bruges. Despre această inițiativă am discutat cu Mirona Magearu, sufletul acestui proiect frumos, într-un dialog virtual pe care agendele încărcate ale amândurora nu l-au lăsat să se materializeze și într-o întâlnire despre care sunt convinsă că s-ar fi alăturat celor de suflet din experiența mea belgiană. Cu speranța / promisiunea că în următoarea călătorie la Bruges acest dialog va deveni cât se poate de real, iată lămuririle Mironei cu privire la ideea introducerii cursurilor de limbă română în programa studenților de la Bruges:

Scurtul drum de la ignoranță la dependență sau cum am devenit fan GoT

Am mai spus-o și o voi spune întotdeauna, mai ales atunci când ceea ce ni se întâmplă are în sine și un strop de magie: totul, absolut totul are un sens care, mai devreme sau mai târziu ni se revelează. Mi-a trecut prin minte din nou ideea aceasta devenită laitmotiv al existenței mele, cu o săptămână în urmă, când încă nu eram hotărâtă dacă să răspund sau nu provocării de a participa la Urzeala Bloggerilor, o nouă ispravă simpatică a celor de la blogalinitiative.ro pe care nu-i mai vizitasem virtual de ceva vreme.

Ce liberi am fi...

În euforia dimineții de azi, recapitulând în memorie tot felul de restanțe pe care le am față de mine însămi, mi-am amintit, printre altele, de o seară ciudat de frumoasă pe care am trăit-o cu ceva timp în urmă... pe 14 februarie. (văd deja zâmbete virtuale pe chipuri cunoscute). Nu, nu este vorba despre o siropoasă poveste cu inimioare și ursuleți de pluș sau mai știu eu ce alte obiecte impregnate de spiritul lui Eros și nici de vreo profundă istorie cu subînțelesuri. 

Detalii matinale

Se dă în mine în fiecare dimineață o luptă tăcută, dar cumplită între diurn și nocturn, între subconștientul încă îmbibat de vise haotice și conștiința deplină și perfect pragmatică a unei noi zile căreia sufletul trebuie să îi supraviețuiască... încă o dată și încă o dată... habar nu am până când.

Decalogul lui Chinezu pentru bloggeri (în relaţia cu agenţiile)

Aşa cum am mai spus-o, unul dintre motivele pentru care nu regret faptul că mi-am dat peste cap complet programul zilele trecute din cauza oboselii pe care a presupus-o, printre altele, experienţa SMS Bucureşti 2015, a fost faptul că am avut ocazia să revăd oameni dragi, a căror prezenţă nu are cum să nu te învioreze. Chinezu, zis şi Cristian China-Birta (sau invers), este unul dintre ei. Şi trebuie să recunosc că prezenţa sa la SMS Bucureşti 2015 a fost, de departe, momentul meu preferat. De ce? Simplu... pentru că, dincolo de orice altceva, pentru mine este exemplul perfect de om care şi-a făcut din pasiune o meserie şi invers, nu încetează să facă ceea ce face cu o pasiune, cu o seriozitate şi cu o naturaleţe copleşitoare, de-ţi vine să crezi că s-a născut cu bloggingul în sânge.

SMS Bucureşti 2015 – o experienţă cu şi despre oameni, gânduri, cuvinte

Atunci când m-am hotărât să particip la Social Media Summit 2015, nu ştiam mare lucru despre ce se va întâmpla acolo. De altfel, starea aceasta de incertitudine am păstrat-o până în dimineaţa în care mi-am lăsat intuiţia să mă conducă spre Howard Johnson Grand Plaza, locul unde urma să aibă loc evenimentul, convinsă fiind că nu am cum să mă rătăcesc în aglomeraţia matinală a unui Bucureşti îngheţat de nori bizari de februarie. Am pornit-o, aşadar, spre Piaţa Romană, cu un elan oarecum inexplicabil, după o călătorie cu trenul în care am fost înconjurată de câteva personaje tipice pe care musai le voi descrie pe undeva pe aici, aşa, de amorul artei, şi după cele câteva ore de somn din noaptea precedentă. Am ajuns la timp, iar din momentul în care m-am lăsat absorbită de aglomeraţia din holul unuia dintre etajele clădirii în care urmau să se întâmple surprizele pregătite de cei de la revista Biz, organizatorul evenimentului, am uitat complet şi de norii de afară, şi de orele nedormite, ba chiar şi de cele trei personaje groteşti cu care am împărţit compartimentul pe durata interminabilei călătorii spre capitală.

De ce merg la Social Media Summit 2015

Îmi trec de minute în şir prin faţa ochilor peisaje stranii, în care iarna îşi are încă urmele bine înfipte. Prin unele locuri peticele de zăpadă răzleţe se cârpesc cu fâşii de funze uscate făcând încă umbră pământului îngheţat. Îmi trec prin minte tot felul de amintiri legate de trenul spre Bucureşti şi îmi dau seama, deodată, că nu am mers niciodată iarna spre capitală cu trenul. Sau poate că e doar o falsă impresie. Nu are oricum importanţă, decât în ordinea firească a amintirilor mele, pur subiectivă, de altfel.

Vârste

Îmi tot croiesc în minte de ceva timp frazele acestea al căror obiect în sine rămâne încă fără contur precis. Nu ştiu dacă mi-am făcut un obicei (bun sau prost) din a medita fără scop anume la tot felul de sensuri în momente care pentru orice fiinţă devin simbolice prin natura lor. Şi probabil că nici nu are prea mare importanţă. Cert este că există mereu în mine ceva care se zbate să prindă formă în cuvinte şi amânarea permanentă în care îmi sugurm zbaterea aceasta necontenită nu face decât să intensifice agonia gândurilor răzvrătite în sentimente fără chip şi nume.