redirect

duminică, 20 decembrie 2015

Lecția binelui care nu așteaptă nimic în schimb

Ne punem adesea dorințe în suflet. O facem, de cele mai multe ori, în momente despre care știm că sunt făcute pentru a ne pune dorințe. Pentru că așa ni s-a spus, pentru că așa fac cei din jurul nostru, pentru că sperăm că dorințele împlinite înseamnă fericire. Iar uneori o facem pur și simplu... pentru că dorințele sunt parte din noi, pentru că suntem oameni și nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin până la final. Mi-a trecut adineaori prin minte gândul că la cumpăna dintre ani universul întreg devine o imensă plasă de fluturi în care se adună miliardele de dorințe ce prind aripi în câteva secunde măsurate doar de diferențele de fus orar... Apoi mi-am amintit, involuntar, de dorințe pe care eu însămi mi le-am pus într-o noapte ori alta, la trecerea simbolică a timpului. Am renunțat repede să fac o retrospectivă, pentru că am învățat fără să vreau în noaptea asta că recapitularea trecutului nu face decât să deschidă inutil răni ce trebuie să rămână închise. Așa că m-am rezumat la ultima astfel de dorință, pusă la început de an, pentru simplul motiv că pe aceea nu o consider încă trecut, căci anul acesta pe sfârșite mai curge încă în clepsidră...


Mi-am dorit ca anul acesta să fac Bine, mult Bine în jurul meu, fără să mă gândesc pentru ce, pentru cine sau cum va fi să fac Binele. Am simțit pur și simplu că acesta e rostul anului 2015 în viața mea. Poate că dorința asta s-a născut din remușcări, ori din nevoia de liniște după furtuni ale căror ravagii le mai simțeam încă. Sau poate că pur și simplu nu a fost decât reflexul prezenței celor două minuni dragi care mi-au fost alături în noaptea dintre ani. Cine știe... și oricum prea puțin contează. Mi-a revenit din când în când în minte, de-a lungul anului, dorința aceasta de a face Bine. Nu, nu m-am întrebat dacă se va îdeplini și nici nu mi-am propus să o transform în clișeu existențial al unui an despre care știam că avea să fie altfel. Binele s-a înfăptuit fără să îmi dau măcar seama. În nopți târzii de iarnă... într-o primăvară cu soare nou, în aripi date unui zbor spre înalt... apoi, într-o vară în care am cunoscut oameni care aveau mare nevoie de Bine și pe care cineva nevăzut mi i-a scos în cale... și oameni care aveau ei înșiși nevoie să învețe să facă Bine. Și toate acestea mi s-au perindat prin viață pe fundalul unui zbucium lăuntric pe care nu-mi amintesc să-l mai fi trăit vreodată așa cum l-am trăit în toamna aceasta mult prea lungă. Nu m-am gândit nicio clipă să-mi transform dorința dintre ani într-o misiune forțată, nu mi-am propus nici să fac lumea mai bună și nici să întorc din drum un destin în care de mult timp nu mai cred orbește. Am vrut doar să fac Bine...

Și l-am făcut, fără să mă gândesc vreo clipă că Binele poate să însemne vreodată Rău. Fără să știu, naiva de mine, că vorba aceea înțeleaptă care spune că Binele este răsplătit cu Bine, are un cu totul alt sens decât acela pe care cei mai mulți îl văd la suprafață. În ultimele luni am avut mereu sentimentul copleșitor că tot Binele s-a întors împotriva mea, într-un fel ce-mi depășește puterea de înțelegere. Că ceva acolo, sus, s-a întâmplat altfel decât ar fi trebuit să se întâmple. Că Binele făcut nu a fost suficient de bun, că dezamăgirile măsurate în cifre haotice înșirate pe hârtie ori în vorbe șubrede, în răutăți mici sau mari, în dureri de-o clipă sau de-o viață nu fac parte din această imensă ecuație a Binelui. M-a frământat adesea gândul că, poate, am îndrăznit prea mult, că, poate, dorința mea a fost nesăbuită și sfidătoare, căci Binele suprem nu poate veni decât din locul acela în care noi, oamenii, suntem prea mici ca să ajungem cât ne aflăm aici, pe Pământ. Apoi, deodată, într-o bună zi, am început să mă lămuresc, să nu mai aștept nimic, să nu mă mai gândesc la dorințe împlinite sau risipite în neant. Am încetat. Pur și simplu.

În zilele acestea din urmă am văzut oameni fericiți. Am văzut oameni care își doresc să fie fericiți... Oameni care nu știu încă unde se ascunde fericirea... Am văzut zâmbete, lacrimi, luminițe în priviri îngăduitoare de îngeri cu chipuri de oameni... Și tot zilele acestea zbuciumul a devenit durere. O durere surdă, fără nume, în care s-au adunat parcă toate celelalte trecute dureri ce întotdeauna mi se păreau că nu mai pot fi depășite de o alta mai mare, o durere pe care o simt în toată ființa. Și poate că asta m-a făcut să înțeleg ceea ce de ceva vreme îmi încolțise în suflet. Am înțeles fără să vreau că dorința mea dintre ani s-a îndeplinit. Și că, da, am făcut Bine în jurul meu. Iar dincolo de asta, am înțeles rostul adânc al dorinței mele din 2015...


Am înțeles, în sfârșit, că Binele îl faci pur și simplu, fără să aștepți nimic, fără să socotești, fără să te întrebi de ce, fără să încerci să intuiești consecințe și mai ales fără să te uiți înapoi. Binele există și el este în fiecare dintre noi. Și da, poate că uneori este nevoie să ne punem dorințe abstracte la cumpăna dintre ani pentru ca el să iasă la suprafață și să se întâmple. Și pentru că tot e rost de bilanțuri de final de an... Nu știu ce va fi, nu vreau să mai știu ce a fost. Știu doar că există un Bine pentru fiecare dintre noi și că pentru mine 2015 a fost anul în care am învățat cea mai importantă lecție pe care sufletul meu a primit-o vreodată – lecția Binelui care nu așteaptă, nu trebuie să aștepte, nimic în schimb. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu