Zilele sunt mereu așa cum sunt sau mai degrabă cum le faci să fie...
obișnuite, speciale, senine, reci, efervescente, monotone, lungi, scurte...
zile atât de diferite înghesuite în aceleași ore fixe, mărginite de nopți
adesea fără sfârșit. Nu am crezut
niciodată în statistici sau, mai degrabă, am crezut întotdeauna în excepțiile
care scapă statisticilor. Și poate tocmai de aceea viața mea se complică uneori
peste măsură până să apuc să îmi dau seama că, de fapt, totul poate fi extrem
de simplu.
Azi... dimineață insuportabilă, cu ger asmuțit de nori cenușii; cafea prea
amară, muzică tristă, gânduri împleticite în tensiunea unui ieri, pe care încă o
simt în vene. Început de zi ratat cu bună știință. Dar nu-i nimic! E doar o
altă zi de luni! Îmi spun asta cu o oarecare artificialitate. Știu, de fapt, că
nu e doar o altă zi, ci una din multele care vor urma, probabil, în aceeași
notă. Motorul se lasă cu greu trezit din hibernare, radioul mă descurajează cu
aceleași acorduri deprimante, mănușile nu reușesc să-mi dezmorțească degetele
crispate. Pornim în același ritm monoton de luni. Iar printre sunete difuze aud
o frază ce-mi trezește un deja-vu. Astăzi este lunea cea mai deprimantă din
an... conform statisticilor și studiilor (ale cui altcuiva?) unui britanic,
desigur. Mă pufnește râsul. E bine, măcar astăzi am pe cine să dau vina. Îmi
trece prin minte a treia luni din ianuarie de anul trecut, apoi de acum doi
ani... Conștientizez că nu îmi amintesc mai nimic. Deci, e clar, nu au fost
chiar atât de deprimante. Am auzit fraza clișeu a zilei de încă cel puțin zece
ori, în diferite împrejurări și m-a amuzat de fiecare dată. Apoi, pe la 11, a
început totul... lipsă de chef de orice, de o intensitate copleșitoare, urmată
de un dialog fără premeditare pe teme despre care nu îmi doresc să discut
zilele acestea și nici în viitorul apropiat. Mă întreb uneori, de ce nu înțeleg
oamenii că ceea ce e simplu, nu poate fi simplu dintr-o dată pentru toată
lumea. Dar e o întrebare efemeră. În fond, fiecare are propriul sistem de
percepție. Liniștea aparentă a zilei este oricum tulburată de întrebări retorice.
După-amiaza nu se anunță deloc promițătoare în nicio privință. Motorul mașinii intră
în depresie subită spre seară. E clar, lunea depresivă își pune amprenta asupra
lui. Altfel nu îmi explic refuzul total de a porni. O oră inedită în peisajul
serii – cuvintele cheie – cabluri, baterie, motor, cheie, borne, plus, minus.
Și toate pe fundal de ”Mami, vreau acasă!!!”. Apoi, la jumătate de oră după o
reușită pe care un spirit misogin ar cataloga-o drept epocală, urmează apogeul...
catastrofă evitată la milimetru într-un trafic în care încă mă întreb ce caută
unii. E clar, pentru mașină a fost o zi deprimantă... pentru mine însă... o
nouă revelație, conștientizată abia seara, târziu, într-o vizită ce fusese
premeditată, dar nu în profunzime... Oră de descărcare emoțională spontană,
încheiată cu o îmbrățișare din tot sufletul și cu certitudinea că cine nu are
în preajmă un bătrân înțelept, nu știe ce pierde... E uimitor câtă liniște pot
să aducă uneori în haosul din tine câteva cuvinte rostite blând, cu voce
tremurată, dar care inspiră certitudine și o mână muncită de ani care îți
mângâie creștetul, spunându-ți că va fi bine... Și peste toate, în miez de
noapte, se așterne timid sentimentul că suferința se sfârșește abia acum, aici.
Pentru că ai ales să zâmbești... și să dai vina pe statistici, în care conștientizezi
că de data aceasta te-ai încadrat fără doar și poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu