redirect

miercuri, 24 februarie 2016

De ce mi-e dor…?!

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. 

Mi-e dor de albastrul indefinit în care zâmbetul meu se oglindește de la o vreme, fără să-i pese că-n lumea din jur e haos. Mi-e dor de pleoape care-mi desenează pe obraji, târziu, în noapte, clipe efemere de iubire prefăcută-n lumină de stele. Mi-e dor de șoapte calde rostite târziu, în îmbrățișări tăcute... mi-e dor de călătorii nocturne în lumi nevăzute decât de cei care știu să privească stelele. Mi-e dor de cuvinte depuse timid pe buzele mele copleșite de prea multe tăceri... mi-e dor de umărul pe care pot să râd și să plâng fără ca nimeni să-mi spună să mă opresc... mi-e dor deja de ceea ce abia se naște din pregrinări haotice în nopți albe pe care zâmbetele noastre le-au pictat în culori de curcubeu. Și peste toate, mai mult decât orice, mi-e dor... de tine. TU, ființă stranie, care mi-ai intrat în suflet într-o noapte înstelată de iarnă târzie cu iz de primăvară ca să-mi tulburi tăcerile înecate în ploi nesfârșite de lacrimi, ca să-mi alungi fricile absurde și să-mi arăți drumul către fericire... De ce?! De ce mi-e dor...?!


Mi-e dor... pentru că ai lăsat în mine în noaptea aceea nesfârșită, praf de stele din care sufletul meu în convalescență s-a hrănit necontenit, până când a început să capete din nou strălucire. Mi-e dor... pentru că zâmbetul tău mi s-a așezat pe chip și nu vrea să mai plece. Mi-e dor... pentru că ai retrezit în mine simțiri pe care le credeam pentru totdeauna risipite în căutări haotice de lucruri nenumite. Mi-e dor... pentru că umbra ființei tale a rămas ascunsă în fiecare celulă a corpului meu istovit de dureri absurde care l-au măcinat atâta vreme. Mi-e dor... atât de dor... de tot ce a fost, de tot ce este, de tot ce ar putea fi... Mi-e dor, pentru că ai devenit o parte din sensul pe care am știut întotdeauna că îl port în mine, dar n-am avut niciodată curajul să-l descifrez. Mi-e dor... pentru că atunci când te simt aproape lumea capătă culorile fericirii. Mi-e dor... pentru că, prin nu știu care miracol al firii, prin nu știu ce explozie de stele, prin nu știu ce ... și nu știu cum... am redevenit eu, prin tine. Și, mai presus de toate... mi-e dor, atât de dor... pentru că dorul acesta poartă un singur nume, rostit într-o noapte târzie, în care teoria relativității a căpătat noi sensuri spațio-temporale – Iubire.