redirect

vineri, 19 februarie 2016

Noaptea înstelată a ființei mele

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în purpură mistuitoare, devenită și ea între timp amintire… Te întrebi câteodată dacă cerul va mai avea vreodată culoare, dar întrebarea rămâne suspendată retoric în litere prelinse în cuvinte lichide ce-ți invadează privirea și care nu fac decât să intensifice cromatica aceasta halucinantă. 

Simți că îți scapă ceva, mereu îți scapă ceva… Îți amintești că pânza era cândva locuită de lună, de soare, de aștri fără nume așezați timid în constelații efemere. Și cauți… cauți cu disperare o umbră de astru, cu toate că știi că e în zadar. Nici urmă de soare, nici urmă de lună. Îți rotești necontenit privirea în cercuri amețitoare, sperând nebuneștie, nici nu știi de unde și de ce, că pe traiectoria cercului tău se va face lumină. Instinctul îți spune că dacă vei zări măcar o rază de lună, totul se va limpezi apoi într-o mare înstelată cum numai sufletul tău poate oglindi. Și cauți, cauți haotic prin pânza pâcloasă de gri, fără să știi că te-ai rătăcit printre fire de praf efemer pe care căderile tale repetate l-au ridicat la cer. Apoi, deodată, într-o zi oarecare, ochilor tăi obosiți de atâtea cuvinte lichide irosite în căutări de lună și de soare, li se alătură alți ochi, mai limpezi decât sideful de care îți amintești ca prin vis, mai vii decât purpura zbuciumată, dar ascunzând și ei deznădejdi sfioase învăluite în palide emoții prelinse târziu pe obraji cărora ți-ai dorit într-o dimineață cu lună să le șoptești ce mai rămăsese din sufletul tău zdrelit de căutări. Se alătură naiv, ca într-o joacă de copii, doar ca să-ți urmărească traiectoria privirii. Cumva, nu știi de ce, înțelegi că ochii aceștia noi văd dincolo de gri și mai știi că ei sunt singura ta călăuză către lumină. Dar nu-ndrăznești să speri, pentru că ai uitat demult ce înseamnă speranța. Privești o vreme în tăcere, apoi te prefaci că privești în haos total și simți că pânza monotonă devine nisip mișcător, pe care sufletu-ți, sau ce a mai rămas din el, începe să tremure în pas lent dintr-un dans pe care l-ai visat cândva. Închizi ochii și te lași în voia vântului ce-ți tremură în plete… Simți căldura palmelor care-ți mângâie degetele reci și, cu toate că știi că s-ar putea să doară mai tare decât înainte, îți încredințezi simțurile cu totul privirii aceleia care pare să știe drumul către dincolo de gri. Faci pași nesiguri, dar atât de intenși și îți este  greu să deschizi ochii, de teamă ca visul abia început să nu se risipească și el în gri. Obrajii ți se colorează treptat în purpură visătoare, ființa întreagă se impregnează de sidef. Simți cum capeți ușor culorile pierdute cândva în depărtări de zări. Ochii îți sunt deschiși de alți ochi care se încăpățânează acum să îți arate drumul către stele.


Stelele… da… în goana ta nebună după lună și soare, ai uitat de stele, iar acum, într-o clipă de nebunie spontană, ochii aceștia noi călăuză îndrăznesc să îți spună că ele, stelele, încă există… Degete calde îți desenează constelații de zâmbete pe pânza atât de firavă a sufletului. Nici nu știi când ai început să zâmbești… din nou. Și-ți lași zâmbetul purtat de zâmbet pe cerul care capătă ca prin vis culori neașteptate. Ochii tăi desenează timid constelația săgetătorului, asemeni unei mâini stângace care a uitat să scrie și pe care o altă mână, stranie în inocența ei copleșitoare, o poartă peste lume, ca să-i arate cât de minunată este. Te pierzi în zâmbet nesfârșit și-n alte mii de constelații care ți se deschid în fața ochilor într-o clipă de nebunie supremă după care sufletu-ți orbit de gri a tânjit mereu în peregrinările sale prin alte ceruri străine. Îți simți fiecare celulă a corpului impregnată de o lumină caldă ce-ți învăluie ființa în visare. Colțuri de stea ți se odihnesc pe pleoape, într-un fel de tremur timid pe care nu-l poți controla. Știi doar atât – că trebuie să respiri, să respiri, să respiri… ca să nu ratezi splendoarea luminii stelare, pe care acum o simți în tot corpul. Stelele din ochi alunecă într-o infinită reflexie în ceilalți ochi, călăuză, în care întâlnesc alte stele. Te întrebi deodată, cu o curiozitate copilărească, ce poate oare să se nască din contopiri de stele, izvorâte în priviri ștrengare. De data asta nu mai cauți însă, ca în trecut, răspunsuri. Vrei doar să simți fericirea până la ultimul colț de stea care va zăbovi în tine. Atât.


Apoi zâmbești… din nou… pentru că între timp ai prins curaj ca să poți desena tu însuți săgetătorul pe infinita pânză a cerului. Priviri, mâini, zâmbete, lacrimi se contopesc într-un tot nesfârșit de constelații care au invadat griul apăsător. Și rămâi așa, suspendat în colțuri de stele, fără vreo altă așteptare, decât aceea absolut firească de a te pierde cu totul în ele, într-o clipă de nebunie sublimă în care singurul lucru care îți trece prin minte este că trăiești ceea ce ți-ai dorit dintotdeauna… Și respiri, respiri, respiri… în noaptea înstelată a ființei tale, din care se naște necontenit, ca într-un nevinovat joc de copii, Iubirea.