redirect

sâmbătă, 30 iulie 2016

Ultimul tren către fericire...

Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine. Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată. Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, în mine și în afară, decât prin gesturi simple și prin reacții spontane... iar cuvintele nu sunt, n-au cum să fie niciodată spontane decât iluzoriu, pentru că, inevitabil, înainte să plonjeze în lume, se strecoară abil prin filtrul rațiunii. Scuze inutile, inventate adhoc de aceeași rațiune al cărei orgoliu nu suportă să se lase copleșit de modulațiile haotice ale sufletului. Un lucru e clar... îmi lipsea acest popas în mine însămi. Dar poate că așa a trebuit  se petreacă el, după ani de zbucium, concentrați în aceste ultime luni într-un fel de probă de foc contra cronometru, într-o combinație bizară de pragmatism și trăire intensă a unor clipe căutate inconștient de-a lungul anilor și înghesuite acum, deodată, în zile și nopți fără sfârșit. 

Mereu am fost convinsă că tot ce ni se întâmplă are un sens, că viața noastră în sine e o sumă de sensuri în care cauzele și efectele se succed într-un lanț al cauzalității perfecte care însă ne scapă de cele mai multe ori. Și nu pentru că nu știm să îl deslușim, ci pentru că de prea multe ori ne scapă detaliile esențiale ori, dimpotrivă, imaginea de ansamblu. Uneori e greu... știi că ești pe marginea prăpastiei și că în orice clipă te poți cufunda în abis. Simți că nu mai poți, că lumea ta se sfârșește acolo, pe muchia tăioasă ce ți se înfinge sub tălpi forțându-te să sari în jos. Apoi, prin nu știu ce sens-miracol reușești să sari dincolo fără să te mai uiți înapoi. Și alergi, alergi din nou, fără să te mai întrebi de ce o faci. Urci, cobori, te târăști, te zbați, urli, râzi, îți pui mereu întrebări deși știi că sunt retorice și că răspunsurile nu-ți folosesc oricum la nimic, simți că te sufoci în propriile frici și că oricum și orice ai face îți scapă mereu esențialul. Și trăiești așa, într-un fel de inerție despre care nu mai știi dacă e bună sau rea. Te exasperează compătimirea celor din jur, amestecată uneori cu sarcasm, alteori cu invidie surdă, ce te amuză deopotrivă. Îți simți viața transformată în scenariu de film ieftin și tocată mărunt de mori hodorogite ce sună a gol. Te revolți, urli în tine, te zbați mereu și mereu, fără să îți mai pese dacă asta chiar mai contează. Dar zâmbești... pentru că în felul cel mai simplu și mai complicat în același timp, în haosul acesta în mijlocul căruia te-ai trezit după atâta amar de vreme, cineva îți amintește mereu că trebuie să respiri... Și respiri... Și respiri...

Întotdeauna am avut coșmaruri cu trenuri pe care le pierd... În copilărie visam trenuri ce plecau mereu înainte să urc sau să cobor în gara potrivită. În visele mele de copil, fericirea era adesea simplificată într-un singur pas pe scara unui tren ce tocmai se pusese în mișcare. Cumva, în lunile acestea hoinare prin cotidian le-am înțeles sensul. Și ca o ironie inocentă, de la fereastra mea zăresc acum, în margini de noapte pe sfârșite luminile îndepărtate ale aeroportului. În încăpățânarea mea desuetă, am uitat că între timp s-au inventat și avioane... Sau poate că n-am uitat, ci doar am ales altfel... După atâtea trenuri ratate ori din care am coborât prea devreme și după atâtea gări în care am poposit prea mult ori prea puțin, am, în sfârșit sentimentul că am prins trenul căutat... ultimul tren către fericire.