redirect

luni, 10 octombrie 2016

Melancolie de luni (”...de ce tot lucrul are și-un sfârșit?”)

Later edit: Am scris rândurile de mai jos cu două săptămâni în urmă, în dimineața tristă de luni în care a murit Ioan Gyuri Pascu. Nu știu de ce am făcut-o... a fost o reacție spontană... să ascult unul dintre câtecele dragi și să scriu... N-am postat însă atunci rândurile pe blog... din grabă, din lipsă de timp, din... nici eu nu știu din ce motiv anume. O fac acum, tot fără vreun motiv anume... poate doar sub impulsul faptului că astăzi, în mașină, la două săptămâni după moartea artistului, am auzit la radio că medicii care au constatat decesul sunt audiați într-un dosar în care se anchetează circumstanțele în care s-a produs... nu știu despre ce este vorba, dar am un gust amar și un sentiment de absurd. Fără motiv anume. Pur și simplu.


Există oameni pe care e de ajuns să-i întâlnești o dată în viață ca să știi că întâlnirea aceea trebuia să se producă neapărat, oameni pe care, deși nu îi cunoști, poate, îndeajuns, îți lasă urme plăpânde pe suflet, pentru nopțile târzii în care depeni amintiri ori încerci să te regăsești prin balastul existențial al vieții cotidiene. Un astfel de om am întâlnit cu mai bine de un an în urmă, în împrejurări a căror importanță prea puțin mai contează acum...

Am deschis azi dimineață laptopul aproape mecanic, fără țintă anume și fără să mă aștept ca ceva să-mi tulbure ziua... ”Ioan Gyuri Pascu a murit...” – știrea care mi-a întristat dimineața aceasta de septembrie târziu, răscolindu-mi amintiri uitate și nedepănate încă până acum. Am crescut cu Divertis, în anii în care emisiunile de televiziune de la noi mai constituiau o sursă de divertisment de calitate, încă nepoluată de măscărici de tot soiul și de dive siliconate... Mi-am petrecut de multe ori serile de sâmbătă ori duminică râzând cu poftă la glume subtile, spuse de oameni inteligenți, al căror umor mi-a călăuzit adolescența, într-o vreme în care în țara asta încă se mai putea râde inteligent... Apoi, peste ani, l-am descoperit în ipostaza, neașteptată pentru mine, de solist de muzică ușoară... același om jovial, de o modestie copleșitoare, cu o voce excepțională și cu o melancolie bizară în privire. L-am întâlnit ”în realitate” târziu, abia anul trecut, prin februarie, la un concert pe care l-a susținut la Iași, de ziua îndrăgostiților și mi-am promis atunci că nu voi mai rata un alt eveniment la care va fi prezent în Iași. Azi dimineață am conștientizat brusc că l-am întâlnit pe Ioan Gyuri Pascu o singură dată și că nu va mai fi o a doua oară... că de atunci i-am mai ascultat din când în când piesele, dar că am uitat complet de promisiunea făcută... și că nu voi mai avea ocazia să ”ratez” vreun eveniment, pentru că el va fi prezent de acum înainte doar în amintiri... Cine ar fi crezut că ea se va spulbera de la sine în neant atât de repede...


E trist... e trist atunci când oameni pe care-i simți aproape, sub o formă pe care puțini o înțeleg cu adevărat, se duc dincolo... e ca și cum o parte din tine, partea aceea care s-a plămădit în ziua în care i-ai descoperit, se transformă neașteptat într-un fel de amintire tăcută a cărei strălucire știi că-ți va umple mereu sufletul, dar care niciodată nu va mai putea fi completată cu altceva... Rămas bun, om drag, cu zâmbet cald și glas copleșitor...