redirect

vineri, 14 octombrie 2016

The answer, my friend, is blowin’ in the wind…

Sunt uneori zile aparent monotone, pline de contraste bizare, care te fac să conștientizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, pentru care merită să sacrifici neuroni și să consumi timp și energie, sperând că eforturile tale vor face cumva lumea mai bună sau măcar mai suportabilă. Azi a fost, pentru mine, o astfel de zi…


Mi-am dorit enorm ca toamna aceasta să fie altfel. Și, din nenumărate puncte de vedere este. E altfel, pentru că mai mult ca oricând conștientizez cu fiecare zi care trece cât de puțin contează lucruri pentru care cândva mi-am irosit zile și nopți, e altfel, pentru că în plinătatea fericirii pe care o simt în fiecare dimineața în care primul lucru pe care îl văd e zâmbetul de pe chipurile încă adormite ale ființelor pe care le iubesc, reușesc să conștientizez tot mai mult urâțenia din jur și să învăț să mă feresc de ea… Am așteptat cu un amestec de emoții ciudate toamna și o trăiesc din plin acum, în zilele acestea ploioase ce par că nu se mai termină.

Azi… o zi obișnuită din multe puncte de vedere… trafic infernal într-un oraș în care, ca în fiecare an la mijloc de octombrie, de sub aparența credinței iese la iveală grotescul, urmat de cinci ore de slalom prin aceeași programă școlară insipidă pe care nimeni nu-și mai bate capul să o adapteze la ritmul halucinant al modului în care se schimbă societatea în care trăim și de alte patru ore de muncă sub același stigmat al clișeelor în spiritul cărora sistemul își vrea educați tinerii, dar măcar urmate de satisfacții mărunte pe care puțini le înțeleg cu adevărat. Și toate acestea pe un fundal bacovian autentic, numai bun de predat simbolismul, că tot e în programa pentru bac. Nu mă plâng, totul a devenit deja o rutină din care evadez periodic în mod spontan prin ieșiri neprogramate din decor. Azi, spre exemplu, am prelungit intenționat sentimentul de mândrie pe care l-am avut ieri când am aflat că tata a obținut ceea ce și-a dorit într-un concurs pentru care a muncit și s-a pregătit temeinic timp de mai multe săptămâni. Măcar acolo, undeva în vest (așa cum localiza tot el satul natal, cu umoru-i pe care îmi place să cred că l-am moștenit), inteligența a învins prostia, în ciuda politizării care se știe că domină sistemul de învățământ atunci când este vorba de astfel de concursuri. Sentimentul acesta de mândrie prelungit într-o zi ploioasă mi-a dat satisfacția că lucrurile se pot totuși schimba la un moment dat. Și satisfacția s-a accentuat spre seară, când după nouă ore de muncă, am râs în hohote, împreună cu o mână de adolescenți care încă nu știu cât de parșivă e lumea în care se pregătesc să plonjeze, la o comedie spumoasă jucată pe scena Naționalului ieșean. Dar nu, ziua nu se putea termina astfel, pentru că era prea frumos. Era nevoie de un contrast necesar, ca să apreciez și mai mult lucrurile cu adevărat importante.

M-am întors cu zâmbetul pe buze din oraș, fără să mai bag de seamă traficul la fel de infernal. Am făcut însă greșeala să îmi deschid mailul și mi-am amintit brusc, într-un mod banal, de o întâmplare căreia săptămâna trecută, atunci când s-a petrecut, nu i-am dat importanță. Pe scurt, acum câteva zile mi-am dorit să mă implic într-un proiect despre care nu știam mare lucru, dar care îmi atrăsese atenția prin conținut. Am pus întrebări cui era firesc să pun, mi s-a spus că desigur că îmi pot depune un dosar pentru selecție, dar că echipa este deja formată în linii mari. Am înțeles mesajul subtil fără să mi se spună de două ori și pentru că mi-am propus ca toamna aceasta să fie altfel, am renunțat la interesul pentru respectivul proiect și mi-am șters total din mine eventualele frustrări pe care mi le-ar fi generat într-o altă epocă o astfel de situație. În seara aceasta însă, când am înțeles mecanismul selecției echipei ”deja formate”, am avut pentru câteva clipe un sentiment pe care încă nu știu cum să îl definesc. Și nici nu mai încerc să o fac, pentru că am depășit imediat momentul, cu același umor moștenit și cu ajutorul știrii zilei despre laureații premiului Nobel, care a umplut până la refuz internetul de tot felul de reacții aberante. Cum să te mai mire ori să te mai lași afectat de faptul că nu înțelegi cum de un oarecare nume se află pe o oarecare listă, după ce afli că Bob Dylan a luat Nobelul pentru literatură ? Pe bune, cum ?! Nu știu dacă să mă apuce râsul ori plânsul, nu pentru Nobelul luat de Dylan, evident, ci pentru lumea în care trăiesc eu, aici, în România anului 2016. Chiar nu știu!


Așa că respir adânc și îmi amintesc brusc că acum câteva zile am deschis larg ochii ca să visez un vis și nu am de gând să îi mai închid. Zâmbesc, fără ironie, cu tot sufletul și știu și simt că lucrurile care contează cu adevărat le am deja și nimeni nu mi le mai poate lua. Cât despre restul (oricât de controversat e Nobelul acordat lui Dylan, care, fie vorba între noi, m-a amuzat teribil), restul nu e decât… ”vânare de vânt”.